Se făcea că nu mai voiam să continui facultatea. Mi se părea că era prea mult stres. De fiecare dată când eram întrebată de ce nu mergeam și la master invocam exemplul lui Nichita, care își înghețase anul de master și nu credea că se va mai întoarce vreodată la studii.
Într-o zi, pe când stăteam la calculator într-o încăpere
care nu era sufrageria mea, am primit o vizită surpriză de la mama lui Ștefan,
un fost elev al cercului de radiotelegrafie. O adusese mama, fiindcă nu mai
știa ce să facă în privința mea.
Am poftit-o așadar pe canapea și am început să vorbim -
despre facultate, despre inconveniențele mele legate de programul de master. Am
primit printre altele comentarii insistente de "hai, că poți, de ce să nu
faci și master-ul?" urmate de comparații ale experienței noastre de
viață.
În jurul meu erau clădite strategic teancuri de lucrări de
control datând încă din anii liceului. Mai mult decât atât, pe Whatsapp
eram încă membră a grupului din liceu, care ardea zi lumină de mesaje. Chiar
când am deblocat telefonul am văzut un mesaj de la fosta mea dirigintă, doamna
Zamfir, legat de o lucrare la matematică de săptămâna viitoare. Mi-a venit în
minte și experiența lucrării de licență cu doamna Gheorghe. Fusese cea mai bună
coordonatoare, plină de răbdarea de care avusesem nevoie. Dar, totuși, nu mai
simțeam nevoia să continui cu programul de master. Era prea mult pentru
mine.
"Vreți să știți de ce nu mai am chef și de
master?" am întrebat, ridicându-mă de pe canapea și revenind abia după ce
am răvășit cel mai apropiat teanc de lucrări. "De asta!"
Aveam în mână o lucrare de la matematică din anii liceului -
nu era deloc cea mai bună justificare, dacă mă întrebați. Mama a venit și ea
val-vârtej să se uite peste umărul meu la lucrare, spunând că "eram deșteaptă"
și că "îmi era doar frică" să încerc. Obosisem să aud astfel de
lucruri.
"Știți cât am avut de lucru pentru testul ăsta? Stați,
că vă arăt!" am spus. Apoi am deschis telefonul și am intrat pe grupul de
whatsapp din liceu, pe care aveam cel puțin 50 de mesaje noi. Am început să dau
scroll. Și nu mă mai opream. Nu se mai terminau mesajele. Știam că printre
fișierele trimise se găsea și o tablă cu specificații pentru respectiva
lucrare. Voiam cu orice preț să o găsesc.
Între timp, mama se uita la telefonul meu ca un șoim, iar
mama lui Ștefan aștepta în liniște.
Nu am putut să găsesc nicio dovadă a chinului prin care
trecusem pentru nota bună de la testul cu pricina. Cel puțin nu în timp util.
La un moment dat, doamna Harabagiu s-a ridicat de lângă mine și a început să
își expună punctul de vedere - acela că aveam nevoie de o altă metodă de
învățare. Astfel, ea mi-a dat un kit cu markere evidențiatoare, sticky notes,
plannere și altele. Ba chiar a început să îmi lipească prin cameră foițele
colorate. "Nimic nu e imposibil," spunea ea. "Trebuie doar să
încerci și să ai o gândire pozitivă," mi-a spus ea printre altele, de
vreme ce în mintea mea fierbea gândul că în cazul meu nu era vorba de lipsa de
motivație sau de "gândire negativă", ci de simplul fapt că mă
săturasem până peste cap de droaia de cerințe de la facultate și nici nu mai
aveam plăcere pentru domeniul în care aplicam. Dar niciuna dintre cele două nu
părea să mă poată înțelege. Visul s-a încheiat cu mama strigând în gura mare că
eram deșteaptă.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Nichita (coleg de facultate) - menționat,
mama, Ștefi (elev al mamei) - menționat, doamna Harabagiu (mama lui Ștefi),
doamna Zamfir (diriginta din liceu), doamna Gheorghe (profesoara coordonatoare
de la licență) - menționată
Comentarii
Trimiteți un comentariu