Se făcea că eram pe undeva pe la Stoica Ludescu căutând un magazin la care mai fusesem în trecut. Eram cu mama la telefon, cerând indicații de orientare pentru că mă pierdusem printre ziduri care stăteau să cadă, acoperite de graffiti. În realitate respectivul magazin vindea capcane de șoareci și șobolani și alte produse împotriva dăunătorilor. În vis ajunsese jumătate farmacie, jumătate librărie.
Găsind într-un final magazinul, i-am spus mamei că închid și
că ne auzim acasă. Mi-am luat câteva pastile Ganoderma și încă ceva, după care
am întrebat-o pe farmacistă dacă pot să îmi cumpăr și cărți - la gândul că le
găsesc mai ieftine dacă nu merg la Cărturești. Farmacista a dat din cap,
ghidându-mă către cealaltă parte de magazin.
Mi-am îndreptat așadar atenția către o bibliotecă întinsă pe
aproximativ trei sferturi din peretele magazinului. Aproape de perete mai erau
câteva rafturi cu cărți dispuse pe un fel de stâlp de susținere. Din ce am
văzut, majoritatea cărților erau traduse în română. Puteam să fac un compromis
și să iau traducerile, m-am gândit, dar parcă nu mai aveam aceeași senzație
când citeam. Printre singurele titluri pe care le-am găsit ușor în engleză era
Heartstopper, însoțit de un alt comic.
"Îmi cer scuze, cărți în limbi străine aveți?"
l-am întrebat pe un domn librar. Librarul și-a început monologul în română,
apoi a trecut la o limbă pe care nu o înțelegeam, dar o asociam cu maghiara. Cu
fiecare cuvânt rostit, tonul vocii lui devenea tot mai agresiv, mai iritat.
Probabil că se vedea pe fața mea că nu înțelegeam nimic din ce îmi spunea.
"I don't understand you," i-am spus mai timid și
s-a calmat în cele din urmă. M-a ajutat și să găsesc alte câteva titluri în
engleză, dintre care am cumpărat "So This Is Ever After", deși nu
țineam neapărat să o am în bibliotecă. Cred că la final m-a tentat și un volum
din Heartstopper.
Când am plecat de la magazin începuse să plouă. Până am
ajuns acasă ploaia s-a transformat în furtună, iar ropotele ei băteau în
ferestre. Când am intrat în sufragerie am găsit-o pe mama dormind cu lumina
aprinsă, așa că m-am strecurat rapid până în dormitor. Nici măcar nu mi-am mai
dat masca jos - cel puțin nu la bucătărie. Voiam doar să îmi duc cărțile și
pastilele în cameră.
Cu ultimele fărâme de apă am luat numaidecât două pastile de
Excelium și una de Lucidum, apoi m-am așezat pe pat și am început să răsfoiesc
de zor cartea nouă. În timp ce citeam, am dat cu mâna pe cearșaf și am
descoperit încă o pastilă asemănătoare celor pe care tocmai le luasem. Eram
confuză. Cum ajunsese acolo? Oare fusesem atât de aeriană încât să uit să iau
vreo pastilă astăzi? Oare era acolo de mai mult timp?
Pentru că nu mai aveam apă, m-am ridicat din pat și am vrut
să merg la baie să umplu o sticlă. Am realizat că nu mă schimbasem de hainele
de stradă, dar în același timp eram deja mult prea obosită ca să îmi mai pese
de Covid. Chiar înainte să ies din cameră am auzit o serie de tunete. Erau
aproape, fiecare dintre ele era suficient de puternic încât să facă geamurile
să se zguduie. Mi-am astupat urechile și am fugit.
Am lăsat să curgă apa la baie, nu numai rece, ci combinată
cu puțină apă caldă, ca să nu ajung să am probleme cu gâtul. Nu știu dacă de la
un tunet sau de la jetul de apă prea puternic, dar mama s-a trezit într-un
final. Cum am auzit arcurile trosnind, am închis ușa de la baie, ca să nu vadă
cumva că nu mă schimbasem în hainele de casă, doamne ferește. Apoi, așteptând
să se umple sticla, m-am uitat în oglindă și am căzut pe gânduri.
Aveam telefonul la mine. Mi-am coborât privirea către
aplicația deschisă - Discord. Danny nu mai fusese online de luni bune.
"It's okay, I get it," am gândit, de parcă voiam să-i transmit
mesajul telepatic. "You don't need me anymore. I was wrong." I-am
scris un mesaj oarecum asemănător celui care îmi venise în gând și am atașat la
el link-ul către blogul meu de vise în română. Dintr-un motiv sau altul voiam
să se uite pe el, chiar dacă nu ar fi înțeles mare lucru.
Câteva minute mai târziu am simțit ceva, ca un fior pe
interior. Am început să aud gânduri care nu erau ale mele, o voce care nu era a
mea. Chiar dacă nu îl vedeam online, știam că Danny deschisese deja link-ul
trimis de mine și se uita printre vise. Vorbea cu el însuși. I-am simțit șocul
când s-a uitat în istoricul blogului și a văzut câte vise avusesem doar într-o
lună. Când a ajuns să îl citească pe cel mai recent, care, contrar realității,
era puțin mai jos pe blog, și-a explicat automat frecvența viselor. "Aa,
ok, ia pastile, deci de asta," și-a spus râzând. Când l-am auzit, i-am
răspuns cu un gând: "Apăi și în 2019 am luat pastile și nu am avut atât de
furcă cu visele!" Nu știu dacă m-a auzit sau nu.
Cadrul s-a schimbat brusc și am ajuns în sufragerie cu mama,
căreia îi luasem telefonul. Stăteam în fotoliu și mă uitam la schimbul de
mesaje dintre ea și Cristina, o vecină. Știam că relația dintre ele trecuse
printr-o perioadă mai tensionată, dar din câte am văzut în mesajele recente,
acum revenise cât de cât la normal. Am văzut o ploaie aproape necaracteristică
de emoji-uri în mesajele Cristinei. Câte două inimioare la final de propoziție,
ochi cu inimioare din când în când, râsete și o abundență de 😅.
Am dedus că probabil Cristina nu știa să folosească emoji-ul unde trebuia.
Visul s-a întrerupt la scurt timp după aceea, când o urmasem pe mama la
bucătărie ca să spălăm vasele.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, Danny (prieten din Italia),
Cristina (vecină)
Comentarii
Trimiteți un comentariu