Se făcea că eram în centru, pe la Romană. Ieșisem să cumpăr ceva de la o cofetărie cu mama. În loc să ajung la cofetărie (mama fiind cu mine și vrând să se îndrepte cât mai repede spre casă), am ajuns in statia troleibuzului. Era stația dinspre casă de la liceul Madgearu. Realizând că greșisem drumul, am vrut să fac cale întoarsă, dar deja se schimbase culoarea semaforului. A trebuit să aștept să se facă din nou verde.
Am traversat într-un final și am ajuns lângă cofetătie, de
unde trebuia mai apoi să ajung la facultate. Mergând, am auzit latratul unui
câine. Era mic de statură și alerga spre mine. M-am pomenit că încearcă să își
înfigă colții în partea de jos a piciorului meu stâng, așa că am încercat din
răsputeri să îl fac să îmi dea drumul.
Cum am scăpat de el, am năvălit în ceea ce credeam că era
cofetăria și am ajuns la o secție de poliție. Polițiștii vorbeau între ei
despre un caz cu un câine care mușca pe toată lumea. Îi mușcase chiar și pe ei
în urmă cu câteva zile, iar cea mai recentă victimă era o doamnă mai în vârstă.
Cerându-mi întâi scuze că deranjez, am vorbit cu ei despre cazul meu si le-am
arătat mica rană lăsată de câine (nu sangera, doamne ajută). Polițiștii au râs
și au zis că nu vorbeau despre câinele mic care mă mușcase pe mine, ci despre
un altul mai mare.
Am rămas câteva ore cu polițiștii, vreme în care mama credea
că eram la cursuri la facultate. Am mâncat pizza și prăjituri și am aflat câte
ceva despre viața de zi cu zi la secție. Apoi m-a sunat mama și am luat-o agale
spre casă, cerându-mi încă o dată scuze de la polițiști. Aceștia din urmă mă
tot îndemnau să mai trec pe la secție, poate îmi oferă niște cursuri pe gratis
și intru și eu în ranguri. Nu mi s-a părut rea ideea, dar o parte din mine era
rezervată din cauză că unul dintre polițiști, puțin mai în vârstă și probabil
cu soție și copii, se dădea cam prea mult pe lângă mine, de parcă nu ne-am fi
știut abia de o zi.
Ajunsă acasă, i-am povestit mamei ce făcusem în oraș atâta
amar de vreme. Era în jur de 8 și jumătate - 9 seara. Mama s-a arătat
îngrijorată când i-am spus că nu mai ajunsesem la cursuri și că stătusem toată
ziua la taclale cu polițiștii, dar am asigurat-o că nu fuseseră o companie rea,
ci chiar încercaseră să mă integreze în ceea ce părea a fi "mica lor
familie" de la muncă.
În fiecare zi de atunci înainte am continuat să mă opresc la
secția de poliție. Începuse să îmi placă puțin cel mai tânăr dintre ei. Eram
apropiați ca vârstă, abia dacă terminase și el facultatea iar acum era în
practică pe teren. În special în pauza de masă era numai cu ochii pe mine (și
eu pe el), ne zâmbeam unul altuia, iar el avea grijă să am tot timpul o masă
liberă unde să pot să lucrez și pentru facultate temele care ni se dădeau din
când în când. Primeam tratație cu cafea cu lapte și prăjituri aproape în
fiecare zi. La un moment dat au adus și o friptură sau ceva.
Pentru că era curioasă din cale-afară în privința
polițiștilor, mama a cerut ca într-una din zile să vină cu mine la secție. Zis
și făcut. Chiar i-am anunțat de cu seară pe polițiști că vine mama în vizită.
În ziua cu pricina secția a arătat mai mult ca un restaurant. Masa la care eram
așezată alături de mama și încă 3 polițiști era acoperită cu o față de
masă roșie. Am mâncat ca la restaurant, timp în care mama le-a tot aruncat
priviri polițiștilor, în special băiatului de care îmi plăcea, ca să vadă care
dintre ei ar fi mai potrivit pentru mine. A rămas cu o impresie plăcută.
Când s-a schimbat cadrul, m-am pomenit într-o sală de
cinema, unde tocmai începea un film. Eram cu câțiva dintre polițiști, care s-au
scuzat la un moment dat în timpul credits-urilor de început și au mers la baie.
Rămasă singură în sală, am realizat că filmul pe care aveam să îl vedem era
chiar despre secția noastră de poliție. Am văzut și fotografii ale actorilor
care interpretau personajele principale de la secție, chiar cei doi cu care eu
aveam relații foarte bune. Cel mai tânăr polițist era interpretat de Julian
Comeau, solistul trupei Loveless. Văzându-i fața pe ecran, mi-am spus "E
clar, nu mă mir că îmi place de el." Cel de-al doilea polițist era
interpretat de un actor care semăna puțin cu Kiry în versiunea lui de acum
câțiva ani. Cu o tonă de machiaj, regizorii reușiseră să îl facă să pară de
vreo 35-40 de ani.
Am avut un moment în care nu am putut să îmi dau seama dacă
polițiștii de la secție chiar existau, sau dacă era totul parte din film iar eu
eram de fapt prietenă cu actorii. Dar... dacă erau actori, de ce nu își dădeau
niciodată machiajul jos ca să le văd fețele reale?
Când sala de cinema s-a întunecat aproape complet, am văzut
cum trecea pe lângă scaunul meu o fată. Era înaltă, cu părul lung și purta o
pălărie în stil vintage. Când s-a așezat lângă mine am simțit că mă izbește
mirosul parfumului ei. Privind-o în ochi, mi-am dat seama că era vampir, dar nu
am încercat să fug de ea. Fata a așteptat o vreme, dar niciunul dintre
polițiștii cu care venisem la film nu s-a mai arătat. Am lăsat-o să mă muște de
gât, îmbătată și mai rău de mirosul ei - nu era prea dulce, era fix pe gustul
meu. Din câte știam din multele povești cu vampiri pe care le citisem,
mușcătura unuia dura până în momentul în care victima dădea semne că începe să
se transforme și ea în vampir. Am simțit că ceva în mine se transformă. Nu mai
știu exact dacă am avut viziuni cu mine preschimbându-mă într-un vampir (sau
zombi) cu sânge curgându-mi din ochi și prelingându-mi-se pe obraji, sau dacă
era doar un personaj din film care devenea de asemenea vampir. Tot ce știu e că
la un moment dat, pe când apăreau deja scene acoperite de credits-uri de final,
fata a decis să mă sărute, probabil ca să nu simt disconfortul transformării.
În timpul sărutului profund și pasional, i-am văzut din nou pe ecran poza lui
Julian și m-am simțit vinovată, de parcă îl trădasem.
Visul s-a încheiat brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, Kiry (fost elev de-al mamei) -
menționat, Julian Comeau (solist)
Comentarii
Trimiteți un comentariu