Se făcea că eram în camera mea, cu gândul la un anumit proiect pe grupe din 2021 care nu mai fusese finalizat. Coordonatorul proiectului era Andrei, un fost coleg din școala generală. La un moment dat, în miezul proiectului, l-am dat dispărut. Oricât de mult au încercat membrii grupului să dea de el, Andrei nu a mai răspuns la niciun mesaj.
Întreaga experiență m-a dus cu gândul la Danny, care trecuse
prin ceva asemănător în trecut și se deconectase de la toate rețelele de
socializare ca să aibă parte de timp cu propria persoană. Pentru un timp
ajunsesem chiar să cred că proiectul organizat de Andrei era același cu
evenimentul organizat de Danny.
După luni de zile în care i-am tot trimis mesaje lui Andrei
întrebându-l despre starea lui de sănătate, am primit în sfârșit un răspuns.
Răspunsul lui Andrei s-a axat în principiu pe situația proiectului. El mi-a
spus că avea să revină și să pună proiectul din nou pe picioare, iar când acest
lucru se va întâmpla, eu aveam să fiu prima care să își susțină prezentarea în
fața celorlalți membri ai grupului.
Cu toată convingerea lui Andrei, proiectul a rămas însă tot
în paragină.
S-a schimbat cadrul. Trebuia să merg la farmacia de peste
stradă să îmi cumpăr picături pentru ochi, dar am ajuns cumva la o cofetărie.
Mai cu poticneli, am întrebat la casă dacă mai aveau cumva vreun advent
calendar de Crăciun. Advent calendarul pe care îl căutam avea 24 de tipuri de
ciocolată, câte un pătrățel pentru fiecare zi. Doamna de la cofetătie s-a uitat
ciudat la mine, dar nu din motivul la care mă gândeam eu, anume acela că
întârziasem cam toată iarna cu cumpărăturile "de Crăciun". Nu. Doamna
a ținut să menționeze că exista doar advent calendar de Crăciun, că orice alt
tip era o imitație ieftină.
Cât timp doamna căuta prin inventar să vadă dacă mai era
vreun advent calendar rămas, am văzut pe un raft din colțul încăperii două
pungi cu fulgi de cereale. Una dintre ele era mare, dar și prețul era la fel.
Cealaltă era aparent mai mică, dar avea în interior aceeași cantitate din punga
mare, iar prețul era și el accesibil. Am luat a doua pungă și am mers cu ea să
mi-o taxeze. În timp ce îmi taxa punga cu cereale, doamna și-a cerut scuze,
spunând că nu mai avea niciun advent calendar.
În urma mea a venit un băiețel. Nu am fost atentă la comanda
lui, dar aveam senzația că ne cunoșteam. Într-adevăr, copilul știa cumva de
existența proiectului organizat de Andrei în trecut. Mi-a povestit câte ceva
despre el, împiedicându-se de câteva ori de cuvinte. Din spusele lui am înțeles
că proiectul din 2021 nu va mai fi reluat niciodată.
Am ieșit din magazin și, cât stăteam în stație, am observat
o notificare de la Snapchat. Îmi apăruseră amintiri din alți ani. Nu îmi plăcea
să îmi amintesc de 2021 în special, pentru că știam că atunci îmi stricasem cu
mâna mea sănătatea. Am văzut totuși un snap în aceeași parte de oraș în care
eram în prezent. Scrisesem pe el "Ultimul drum pentru sănătate" sau
"Ultimele cumpărături pentru sănătate". Am comparat adresa de
pe snap cu adresa de pe bonul fiscal de la cofetărie, apoi am făcut poză la ușa
cofetăriei și am etichetat locația, ca să evidențiez un fel de progres de peste
ani.
Ajunsă acasă, i-am spus entuziasmată mamei că mai fusesem în
aceeași parte de oraș și în urmă cu 2 ani și i-am arătat cele două snap-uri.
Apoi am mers cu mama la bucătărie să punem mâncare în
farfurii fiindcă era trecut de ora prânzului. Făcusem carne cu sos și aveam o
poftă de lup. Pentru că mama mi-a umplut întâi mie farfuria, m-am apucat
imediat să mănânc, fără să mai aștept să își pună și ea. Cumva am reușit să
termin tot din farfurie într-un minut, astfel că am plecat în sufragerie cu o
farfurie plină, una goală și cu niște pâine pe care mă pusese mama să o
iau.
Cumva, tot eu am fost prima care a fost invitată să se așeze
să mănânce. "Io mănânc, gen. Am terminat, da' io mănânc," am spus,
iar pe mama a apucat-o o criză de râs.
Cât ștergeam farfuria cu bucăți de pâine, am intrat din nou
pe Snapchat să mă uit la amintiri. Aveam un snap cu o dedicație de pe blogul cu
vise făcută aparent în 2021. O dedicație către toate persoanele pe care le
ajutasem să viseze. Erau acolo Oana, Andre, Andreea și Meimei. Meimei era chiar
cap de listă, lucru care mă făcea să mă simt mândră, chiar dacă am observat
într-un târziu că îi scrisesem numele greșit, adăugasem un h. În postarea
dedicată spuneam că Meimei fusese alături de mine în călătoria cu visele de cel
mai mult timp - deși e complet neadevărat în realitate.
Cu ocazia descoperirii dedicației de pe blog am vrut să fac
un snap aniversar pentru Meimei, pe care o aveam și la prieteni pe Snapchat. Am
scris textul de pe snap în română. Nu îmi aduc aminte exact cum am formulat,
dar îmi amintesc că atunci când am vrut să trimit snap-ul s-a deplasat cuvântul
"spiritualitate" spre dreapta. Am crezut că am lăsat eu prea mult
spațiu, dar nu; aparent, orice aș fi făcut nu reușeam să aduc textul la forma
lui normală. "Ee, bag picioarele în ea spiritualitate," am zis și am
aruncat snap-ul, vrând să revin la el mai târziu, sau poate să îi trimit lui
Meimei un simplu mesaj text.
Puțin mai târziu, m-am pomenit din nou în camera mea, de
unde i-am trimis Oanei pe Whatsapp 3 video-uri în locul clasicelor
înregistrări. Într-unul dintre ele se vedea clar că râcâisem pereții când eram
mică (pe la 7 ani), așa că mi-am cerut scuze pentru dezastrul din fundal, dar
Oana nu avea treabă cu pereții mei râcâiți... pe ea o interesa "Ce e aia
lipită așa acolo?" După ce am verificat videoul care îi atrăsese atenția
Oanei, am realizat că întrebarea ei se referea la tăblia de la pat. Unghiul din
care filmasem era ciudat, iar Oana a crezut că tăblia stătea lipită de
perete.
Visul s-a încheiat brusc
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Andrei (fost coleg din școala generală),
Danny (prieten din Italia) - menționat, mama, Meimei, Andre, Andreea (prietene)
- menționate, Oana (prietenă foarte apropiată)
Comentarii
Trimiteți un comentariu