Se făcea că era final de iarnă și îmi apăruseră ca de obicei amintiri din ultimii ani pe Snapchat. Era ultima zi în care puteam să mă văd cu Oana înainte să înceapă din nou munca, așa că am căzut de acord să profităm de ocazie.
Dimineața, când m-am dat jos din pat, am mers glonț la geam
să mă uit la zăpadă. Ninsese peste noapte, iar acum asfaltul era acoperit de o
pătură albă pufoasă (sau iadul alb, cum îi mai spunea Oana). Am crezut că
zăpada avea să ne pună bețe în roate, dar Oana nu a sunat să anuleze ieșirea.
Uitându-mă pe telefon la memoriile de pe Snapchat, am văzut
că în ultimii ani ninsese abundent în aceeași zi, 27 februarie (care în vis nu
era luni, era duminică). M-am uitat la fiecare snap în parte cu zâmbetul pe
buze. Poate că era o coincidență, am gândit, dar era o coincidență fericită.
Abia așteptam să îi arăt și Oanei snap-urile și să îi văd reacția.
După o schimbare de cadru am ajuns cu Oana în mașină.
Contrar realității, încă stăteam pe bancheta din spate, în spatele scaunului
ei. I-am spus că aveam ceva să îi arăt când ajungeam la destinație.
Destinația noastră era târgul de cristale (roci și minerale)
de la Muzeul de Geologie. Aveam în minte o grămadă de cristale care nu erau pe
listele noastre de cumpărături. Nu a trecut mult timp și am ajuns în parcarea
din apropierea muzeului, unde ne-a întâmpinat un peisaj de poveste de care nici
măcar Oana nu a avut ce să spună de rău. Stratul de zăpadă ajungea probabil pe
la 30-40 de centimetri și deși trecusem cu mașina peste zăpada de pe stradă, urmele
abia dacă se vedeau. Am rămas pentru o vreme lângă mașină, uitându-ne mirate la
ceea ce nu mai putea fi numit iad alb, ci paradis alb. Parcă stăteam pe
norișori albi pufoși. Deasupra noastră se întindea un cer albastru fără nicio
urmă de nor. Era ger, dar nu îl simțeam, pentru că bătea soarele peste noi.
După ce i-am arătat Oanei pozele de pe Snap, am vrut să mă trântesc în zăpadă
și să încerc să fac îngerași, dar nu am apucat, fiindcă a trebuit să mă grăbesc
să ajung cu Oana la muzeu. Singura problemă pe care am avut-o cu stratul destul
de înalt de zăpadă a fost faptul că devenise imposibil să îmi dau seama de
poziția bordurii trotuarului, așa că aproape m-am împrăștiat pe jos, spre
amuzamentul Oanei.
Când am intrat în muzeu, era atât de multă lumină de afară
încât aveam senzația că expoziția era deschisă în curte, nu în interior. Mi-am
cumpărat dubluri la unele cristale pe care le aveam - îmi aduc aminte că mi-au
luat ochii niște sfere mici de opalit și niște turnuri portocalii ușor
transparente, dar nu mai știu numele cristalului. Mi-am cumpărat și cuarț
fumuriu. Oana și-a cumpărat veșnicul lepidolit și ceva din ametist, dar orice
altceva de pe lista ei a rămas neatins în favoarea altor cristale. Înainte să
plecăm de la târg am auzit-o pe Oana sugerându-mi să mergem să mâncăm ceva.
Prima idee care mi-a venit în gând a fost "Mergem la Japanos!" Nu mai
știu dacă am reușit să ajungem, sau dacă ideea a rămas la stadiul de gând, dar
am senzația că ne-am văzut totuși așezate la o masă la Japanos, cu muzica în
fundal, așteptând să ne vină comanda. Puțin mai târziu visul s-a întrerupt.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Oana (prietenă foarte apropiată)
Comentarii
Trimiteți un comentariu