Se făcea că eram acasă. Era seară și mă jucam în continuu pe Cocoppa, drept pentru care telefonul meu ceda nervos cu fiecare minut care trecea. La un moment dat l-am văzut cu bateria aproape de 0% și l-am pus repede la încărcat. Se descărca foarte repede după ce atingea un anumit nivel al energiei, așa că riscam să mi se închidă și nu îmi permiteam, că eram în plin peak time.
Mi-a răsărit în minte un gând fugitiv: oare dacă acum mi se
descărca atât de repede telefonul, ce aveam să fac la muncă? Am avut o
schimbare scurtă de cadru în urma căreia m-am pomenit la Cărturești, rupându-mă
în talente pe scări în căutarea unei prize. Da. Da, probabil că așa va fi fost
viața mea când voi fi mers la muncă.
Dar, în fond și la urma urmei, ce e aia "muncă"?
m-am gândit. Mi-am amintit de o secvență cu mama. Pe când eram într-o zi în
baie, mama mi-a tot bătut apropouri insistente legate de muncă, ceea ce m-a
făcut să explodez. "De 6 luni sunt așa," am țipat la mama din baie,
"crezi că se mai schimbă ceva??" Frustrarea mea era din cauza
faptului că boala mea avansase mult prea mult, mult prea brusc în urmă cu 6
luni. În mod evident mai scăpam doar cu operație, dar mama voia să creadă în
cai verzi pe pereți.
Revenind apoi în prezent, pe când încă mă jucam pe Cocoppa,
am auzit niște râsete disperate ale unor băieți, chiar de dedesubtul geamului
meu. Țipau și făceau glume proaste, jignindu-se unul pe altul ca mai apoi să
râdă din nou. La un moment dat am avut impresia că s-au și înghiontit. Am vrut
să mă strecor până în fața geamului, ca să văd câți erau, însă mi-am amintit că
aveam lumina aprinsă și că puteam să fiu văzută cu ușurință dacă oricare dintre
ei s-ar fi uitat înspre fereastra mea. Nici stinsul luminii nu m-ar fi ajutat
prea mult, fiindcă probabil băieții aveau să vadă o lumină dispărând în neant,
și astfel vor fi putut să își dea seama că cineva de la etaj îi urmărea.
M-am pomenit cu mama dând buzna peste mine în cameră și
gesticulând să nu mă apropii de geam. Reacția mamei m-a făcut să mă gândesc că
dacă eram văzută, băieții de sub geamul meu aveau să urle și să fluiere înspre
mine că vai, doamne, eram frumoasă!! - bineînțeles în batjocură, apoi îmi vor
fi aruncat cu pietre în geam.
M-am depărtat de fereastră, trântindu-mă înapoi în pat. Am
intrat încă o dată pe Cocoppa, unde m-a lovit realizarea că aveam de rezolvat o
problemă cu unul dintre membrii clubului, căruia îi făcusem o mare nedreptate.
Am intrat așadar pe board-ul persoanei respective și am început să îi scriu
mesaje peste mesaje cu scuze formale. Întreaga situație devenea tot mai
neplăcută pe măsură ce încercam să îi explic care erau factorii care făcuseră
posibilă așa o greșeală din partea mea. Astfel, mi-am amintit de Danny, cu care
avusesem o problemă oarecum similară.
Cât timp îi scriam fetei de pe Cocoppa care ne și părăsise
clubul din cauza mea, am auzit de la etajul de deasupra vocile băieților de mai
devreme, după o serie de uși trântite și tropăieli. La fel cum făcuseră și
afară, au țipat ca ultimii imaturi, s-au înghiontit și s-au înjurat, și apoi au
băut până s-au făcut pulbere.
De la o vreme, am început să aud altfel de sunete de la
etajul superior, ca și când băieții - care erau cam 6 la număr - se angajaseră
în ședințe amoroase (aș dori să îi mulțumesc vecinei de dedesubt pentru
reprezentația de amor de la 12 jumate noaptea de acum câteva zile, cea mai
influență pentru acest vis). Am dat televizorul la maxim, numai să nu mai aud
ce se petrecea fără îndoială cu un etaj mai sus. În mod ironic, la televizor,
pe canalul cu muzică, era piesa "Single Ladies" a lui Beyonce, pe
care am început să o fredonez.
Revenind la Cocoppa și la mesajul meu, am văzut că telefonul
îmi era din nou pe moarte, pentru a doua oară în ultima oră, așa că l-am pus la
încărcat. Vreme de 20-30 de minute am tot diminuat volumul de la televizor, ca
să îmi dau seama dacă băieții se potoliseră sau nu. Nu am mai auzit sunetele de
mai devreme. În schimb, acum cei 6 se apucaseră din nou să trântească și să
târâie mobila pe parchet.
Era târziu și voiam să mă culc, dar eram convinsă că nu voi
putea din cauza zgomotului. Astfel, am stins televizorul și m-am pomenit deschizându-i
caseta de Discord lui Danny. I-am trimis încă o serie de scuze - scuze pentru
că nu îi înțelesesem nevoile, pentru că nu îmi dădusem niciodată seama cine era
cu adevărat. Într-o serie de 7 mesaje scurte, i-am spus și ce mai făcusem cu
viața mea în ultimul timp și cât de confuză eram în legătură cu multe lucruri.
Apoi i-am spus și că dacă ar fi să începem din nou să vorbim, aș face cu
siguranță lucrurile diferit.
În finalul visului am pus telefonul la capul patului și am
închis ochii.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, Danny (prieten din Italia)
Joc: Cocoppa Play
Comentarii
Trimiteți un comentariu