Se făcea că într-o zi, când eu și mama am venit acasă de la
cumpărături, s-a stricat clanța de la ușa de la sufragerie. S-a stricat, sau
mai bine zis, s-a făcut țăndări fiindcă apăsasem prea tare pe ea. Din
fericire, mama a avut cu ea un super-glue și a lipit cioburile unele de
altele dar nu înainte de a trage o porție serioasă de înjurături.
Astfel, problema a fost rezolvată. Așa am crezut. Dar nu, pentru că
aparent, acum că se stricase clanța, toată casa putea să cadă peste noi, așa
încât am sunat urgent la mătușa mea și am plecat repede după saltele de pat noi, mai mult pentru că a
mea era deja stricată, vai de zilele ei.
Am ajuns la Dedeman și am alergat
încolo și încoace în căutare de saltele și orice altceva care se mai putea strica. Dintr-un oarecare motiv, nu puteam cumpăra decât o saltea foarte, și subliniez,
foarte subțire. Așa era cel mai indicat pentru patul meu. Mătușa a sugerat
saltelele Dormeo, și fix atunci s-a auzit melodia din reclama cu Dormeo de la
unul dintre difuzoarele situate la înălțime în magazin. Am pus mâna cu mătușa
pe o saltea și s-a schimbat brusc cadrul.
Am ajuns astfel la un curs de literatură japoneză cu doamna
Gheorghe într-un salon de spital organizat ca o sală de clasă. În sală predomina desigur albul și un bleu foarte spitalicesc. Se pare că ajunsesem să facem cursuri în
respectivul spital din cauza crizei COVID. Profesoara ne-a spus la un moment dat că
dacă se întâmpla să ne dea afară de la curs, puteam fi siguri că ori aveam de-a face cu o urgență și trebuia făcută o operație în respectivul salon, ori cineva pusese o bombă și urma să murim cu toții în decurs de 5 minute. Nu puteam să nu observ mirosul pregnant de
alcool sanitar și mă simțeam ca într-un laborator de chimie. S-a schimbat din
nou cadrul.
De data asta am ajuns acasă cu mama într-o întâlnire pe Zoom. Eram
la cursul de structura limbii japoneze cu un coleg radioamator de-al mamei, chiar profesorul nostru, domnul Avram. Nu aveam camera pornită, fiindcă aveam casa în reparație, dar microfonul era cumva pornit. Pe când domnul Avram își preda lecția, unul dintre colegi l-a complimentat, spunând că era foarte bun ca profesor și că știa care e tonul optim
care trebuie folosit astfel încât să se audă bine și să nu fie stresant.
Atunci, profesorul a început să râdă și a declarat în direct și fără abținere: "Am învățat de la... colega
mea, Janeta", moment în care atât mama cât și eu am început să râdem, mama puțin
mai cu poftă decât mine, normal. Profesorul nu a părut să fie deranjat, ba mai
mult, mi se pare că a și început să vorbească cu mama după.
La un moment dat a sunat interfonul și a intrat mătușa în
casă cu... un tort de ziua mea, nicidecum cu o clanță sau cu orice altceva ne mai trebuia pentru reparații. Cred că aveam nevoie și de niște rafturi de bibliotecă. Pentru că oglinda din camera mea căzuse la datorie, am crezut de cuviință
că ar fi estetic să punem trei rafturi în locul ei, că și-așa mai aveam nevoie de spațiu pentru cărți. Am păstrat tortul de la mătușa, unul înalt cu ciocolată, frișcă și fructe presărate deasupra și i-am dat și eu un cadou, în semn de recunoștință. Apoi am ieșit din nou la
cumpărături, ca totuși să reparăm stricăciunile din casă (care plecaseră de la o clanță făcută țăndări...).
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, mătușa, Gheorghe-sensei (profesoară
de literatură japoneză), dl prof. Avram (profesor de structura limbii)
Comentarii
Trimiteți un comentariu