Se făcea că tocmai avusesem o discuție în contradictoriu cu
mama și plecasem de acasă la o plimbare. Ideea era să merg să cumpăr ceva de
mâncare de la Mega Image, dar nu m-am dus pe jos, am luat un autobuz. Era nou apărut, un fel de 697, dar nu știu ce troleibuz înlocuia. Am coborât din
respectivul autobuz la gară, unde am intrat la Mc Donald's ca să-i iau mamei mc
nuggets - ca să se mai calmeze puțin. Totuși, am fost distrasă de un produs
nou de la Mc - checul marmorat pe care, de obicei, îl găseam la un magazin de
lângă Mega Image-ul de acasă. Am luat într-un final checul și am uitat cu desăvârșire de mc
nuggets.
După ce am ieșit de la Mc, am luat-o încet spre casă pe jos.
Voiam să ajung cât mai repede acasă pentru că auzisem la meteo că iar avea să se
strice vremea. De bine ce mergeam, am zărit în depărtare o haită de câini, unii mari, alții
mici, alergau ca la maraton pe trotuar. Cred că erau niște oameni care le
dădeau drumul treptat din lesă sau ceva. Dar chiar și așa, câți câini să aibă? Au trecut pe lângă mine undeva pe la 30 de câini. Ajunsesem deja la
cimitir cu tot mersul meu pe jos și mă îndreptam agale, printre calote de
gheață și câini, spre blocul meu. Dar ce să vezi, că la un moment dat, s-au
găsit vreo 3 câini mari să mă înconjoare și să mă miroasă. Am zis că până aici
mi-a fost și am așteptat resemnată să mă mănânce câinii, dar fix când situația
devenise de-a dreptul înfiorătoare, au apărut în pragul unei case de la Caraiman părinții
unui prieten de familie - prieten care era ori Ionuț Kiry, ori Lucian, un fost
coleg din generală. Cei doi au reușit să gonească câinii.
După ce m-am calmat, am stat puțin cu oamenii la masă și
le-am povestit cele întâmplate, cum mersesem cu autobuzul la gară, cum făcusem cumpărături de la Mc, cum vrusesem să mă întorc pe jos acasă. Mai era un copil acolo, împreună cu sora lui
mai mare (cu vreo 12 ani decât el). Copilul nu părea să mă agreeze și făcea tot
felul de tâmpenii ca să mă facă să mă simt prost.
Minutele au trecut și am plecat și eu spre casă. Afară deja
se întunecase iar mama mă sunase de vreo câteva (multe) ori să vadă unde eram.
Ce să vezi, când am ieșit din casa oamenilor, am văzut-o în depărtare, având o
figură autoritară care s-a preschimbat într-un zâmbet larg la vederea familiei
care mă salvase de câini. Au schimbat câteva vorbe, după care s-a schimbat cadrul și
ne-am pomenit brusc acasă.
Eram în plină zi, iar mama mă tot certa. Am vrut să îi arăt
ce luasem de la Mc, că poate o mai calmam, dar mare mi-a fost mirarea când am
văzut că nu luasem Mc nuggets... Am vrut să mă întorc la gară și să-i iau mc
nuggets de data asta, dar în primă fază nu m-a lăsat, iar apoi m-am pomenit
afară, distrasă de la drumul meu de familia din cadrul anterior. Am intrat
așadar încă o dată în casa oamenilor și am început să vorbim. Aparent, îmi
tricotaseră o căciulă și voiau să mi-o dea. Am stat din nou la masă cu ei, dar
atmosfera devenea din ce în ce mai apăsătoare dintr-un oarecare motiv.
Realizasem că era seară de festival la facultate, Michi
Biraki mai precis, iar după festivitățile de la Grădina Botanică, tot puhoiul
de lume se va fi îndreptat spre o altă locație ca să continue petrecerea. Și
mi-am zis în gând, după ce începusem deja să vorbesc de facultate, "eh,
dar lasă, că doar n-or veni fix aici".
...Mhm. Deloc n-au venit fix acolo. Cum stăteam să mănânc
și mă jucam cu căciula și telefonul, le-am văzut intrând în casă pe profesoarele
de la japoneză - mai exact Raianu și Fukazawa-sensei. Cred că erau și
Focșeneanu și Maruyama-sensei, dar nu sunt sigură. Tot ce știu e că la un
moment dat nu mai puteam să stau la masă din cauza atmosferei foarte neplăcute.
M-am ridicat și am încercat să plec, dar m-am oprit în mijlocul camerei când am
văzut că telefonul meu era... efectiv pe bucăți. Una dintre profesoarele
românce a făcut un comentariu răutăcios la adresa mea, de vreme ce Fukazawa-sensei se uita
speriată la mine. Toate privirile țintuite asupra mea au devenit brusc reci, în
asemenea hal încât am aruncat telefonul de parchet, l-am spart și am început să
plâng când l-am luat de jos și am văzut cum ieșeau componente din el, inclusiv
o mulțime de cartele de memorie. Profesoarele de la japoneză își dădeau coate și șușoteau, în
timp ce copiii familiei se uitau la mine cu dispreț.
Singurul care m-a ajutat să îmi repar telefonul și mi-a
ridicat puțin moralul după plecarea profesoarelor a fost capul familiei, dar a mai
și adăugat după ce am ieșit pe poarta casei că... puteam foarte bine să nu mă mai
întorc. Soarele răsărise de câteva ore bune, așa că am putut să văd casa
arătând ca și cum ar fi fost lovită de un incendiu. M-am cutremurat și am
fugit. Visul s-a încheiat brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, Lucian (fost coleg din școala generală) - menționat, Kiry (prieten de familie) -
menționat, d-na Raianu, d-na Focșeneanu, Fukazawa-sensei, Maruyama-sensei
(profesoare la secția de japoneză)
Comentarii
Trimiteți un comentariu