Se făcea că urma examenul de licență și eram în plină
pregătire. În primul cadru mă aflam într-o sală care părea a fi amfiteatrul
Bogdan, numai că băncile erau aranjate puțin diferit. Mă așezasem aproape de
spatele clasei. Aveam LEC, dar semăna mai mult cu un curs de concepte
lingvistice. Printre subiectele de examen (sau mă rog, subiectele de pe
varianta pe care o propusese o fată din fața mea spre rezolvare) era și unul în
care efectiv... cică trebuia să traduci propozițiile, dar tipa doar le-a scris
pe tablă și arătau atât de simple, parcă erau pentru clasa a II-a. Profa a fost
de acord cu metoda de rezolvare, de vreme ce eu mă uitam cruciș și mă gândeam
"Stai, ce? Așa de simplu e examenul de licență?" Am continuat să
rezolvăm subiecte până la finalul cursului, toate fiind la fel de dubios de
simple ca anteriorul. Partea bună e că după încheierea cursului abia așteptam
examenul de licență, gândindu-mă că probabil voi lua 10 cu ușurință.
La ieșirea din amfiteatru, mă pomenesc față în față cu Oana.
Stabilim de comun acord să mergem la cafea la Drept, dar chiar nu mai știu dacă
am mers la Maiorescu sau la Unibuc. Cert e că la scurt timp după aceea, s-a
schimbat cadrul și ne-am pomenit chiar la cafenea, fără să mai fim nevoite să
parcurgem tot drumul. Am început să mă plâng la Oana că nu știam ce să fac cu
opționalul de la engleză. I-am povestit că lipsisem o dată și acum nu prea mai
voiam să dau ochii cu proful pentru că eram sigură că o să mă facă cu ou și cu
oțet. Am vorbit ce am vorbit până am terminat cu cafelele (aveam și un pachet
de țigări lângă noi, dar nu știu dacă era al Oanei). La un moment dat, vorbind
cu ardoare despre Ștefănescu, proful de la opționalul menționat mai devreme,
întorc putin capul și-l văd cu coada ochiului îndreptându-se fix spre noi. Na
beleaua, dă-i și fugi. Am luat-o pe niște culoare înguste și s-a schimbat
cadrul.
Am ajuns apoi la sediul din Edgar Quinet al FLLS. În fața
noastră era liftul profesorilor, la care teoretic nu aveam acces, iar în spate
o mare de oameni. Am început să vorbesc iar despre Ștefănescu cu Oana, convinsă
că nu mai era pe urmele noastre. Am chemat liftul și, până să vină, ne-am uitat
puțin în jur.... ca să-l vedem pe domn profesor vorbind foarte casual cu o tipă
îmbrăcată foarte elegant la vreo 2 metri distanță de noi. Dă-i și fugi, partea
a doua, mai ales atunci când i-am simțit privirea profului, îndreptată asupra
mea ca o săgeată. Mă rugam la ceruri să nu mă recunoască, dat fiind faptul că
ultima dată mă văzuse (probabil) într-o rochie. Am luat liftul și m-am liniștit
când am văzut că ușile se închid și Ștefănescu nu vine după noi.
Ajungem la etajul 2, ușa se deschide, și ce văd? Chiar
proful, dragul de el, se urca peste noi în lift cu un zâmbet puțin forțat care
practic dădea de înțeles că până aici ne-a fost. În disperare, m-am întors cu
spatele, împingând-o pe Oana înspre colțul liftului care brusc, era plin de
oameni. În finalul visului ajung spate în spate cu proful și parcă l-am auzit
spunând ceva, dar nu am fost atentă la cuvinte, eram prea ocupată să-mi acopăr
fața cu părul și să mă rog să mă lase în pace =))))))))).
Cuprinsul visului
Personaje (reale): doamna Dogaru - profesoara de LEC, dl
Ștefănescu - profesorul de la opțional, Oana - prietenă foarte apropiată
Comentarii
Trimiteți un comentariu