Se făcea că vorbeam cu Gabi la telefon despre facultate. Îi
spuneam că nu consideram că mai avea vreun sens să o termin, dar totuși, ceva
legat de ea striga către mine. În același timp îi spusesem despre o oarecare
poveste pe care ori o citisem, ori voiam să o scriu. Acțiunea poveștii se
concentra pe personaje anime create de mine cu ani în urmă. În timp ce vorbeam
la telefon, exaltată de ideea poveștii, am încercat să o editez pe Satella, dar
nu îmi mai ieșea bine bretonul.
După un timp, a venit vorba de un eveniment la un muzeu de
la Piața Romană. Evenimentul se desfășura anual iar profesoara organizatoare -
profesoară a Universității din București - se considera nebună pentru faptul că
încă se gândea la astfel de evenimente culturale. I-am propus lui Gabi să
mergem împreună la eveniment. Era departe, ce-i drept, dar de pe o străduță
întortocheată din centru puteam să luăm un tramvai care ne aducea fix în fața
muzeului. "Dacă ne place și ne descurcăm, ne întoarcem și la
facultate," i-am zis lui Gabi.
Ajunsă în stația se tramvai, mi-au căzut căștile de pe
urechi (ups). M-am grăbit să mi le iau și să mă urc repede pe refugiu, pentru
că altfel mă călca tramvaiul. Era și mama cu mine și știu că a comentat ceva la
adresa faptului că mi-au căzut căștile, dar nu mai știu ce.
O parte din evenimentul la care trebuia să ajungem cu
tramvaiul s-a desfășurat cumva chiar în tramvai. Am stat mereu lângă Gabi și
lângă o altă fată pe care am senzația că o cunoșteam, că îmi fusese colegă
cândva. Din vorbă în vorbă, în tramvai a răsunat la un moment dat o manea.
"Denisa Denisa, te iubesc și toată lumea știe câtă dragoste îți port eu
ție--" se auzea din difuzoare.
După timp, am ajuns la mare, nicidecum la muzeul la care
trebuia să ajungem, și cică eram în Cluj. Observasem încă din tramvai că Gabi
se uita către o altă fată și, dintr-un motiv sau altul, mi-era ciudă. Când Gabi
a plecat să se plimbe cu fata prin muzeu, am vrut să merg acasă. Eram însă
prinsă într-o reprezentație a unor foști studenți care cică terminaseră facultatea
de drept, dar numai a absolvenți de drept nu arătau. Mai mult a oameni care
abia scăpaseră de la închizoare. Respectivii au cântat și au dansat la malul
mării mirosind a alcool și țigări. Au cântat până s-a lăsat seara și m-au luat
și pe mine la dans.
S-a schimbat cadrul și am ajuns în apropierea pieței de unde
luasem tramvaiul, unde cerul era curat într-o vreme, dar se acoperea de nori
imediat. Am ridicat ochii spre cer și am văzut avioane, câte 7, câte 10 în
același loc, îndreptate unele către altele. Nu a durat mult și avioanele au
început să explodeze rând pe rând, deși rămășițele lor nu au căzut pe pământ,
practic vaporizându-se în cer. Auzeam explozii după explozii, care mai de care
mai agresive și mă uitam cu oroare la toate avioanele care vor fi avut aceeași
soartă. Se adunau din ce în ce mai multe, toate urmând să explodeze.
S-a schimbat din nou cadrul. Am fost pentru scurt timp la
facultate alături de colegi din liceu, cu care vorbeam așa cum vorbeam cu
colegii de la facultate. Totuși, ceva lipsea. Cunoștințele mele. Simțeam că nu
mai știam japoneză deloc, așa că atunci când a intrat în sală doamna
Focșeneanu, mi-am promis să plec de la curs la prima pauză.
Altă schimbare de cadru. Au trecut câteva zile și m-am
pomenit într-o seară, după ce i-am tot dat mesaje scrise și vocale lui Gabi
despre Satella și despre povestea pe care o scriam și despre întâmplările de la
muzeu, cu căștile stricate. Întâi au pocnit pe interior, apoi au sunat de parcă
s-ar fi deconectat, iar vocea pe care o auzeam de obicei era diferită, mai
groasă.
Am decis să reiau legătura cu o fostă colegă de facultate,
Andreea Dumitru, să văd ce mai face. Am convenit să ne vedem în ziua următoare
la un muzeu. I-am povestit și despre cea mai recentă experiență avută cu
muzeele și centrul orașului și am rugat-o să vină să mă ia de pe unde urma să
ajung, ca să nu întârziem prea mult la muzeu. Totodată, i-am menționat și
exploziile stranii și avioanele distruse. I-am spus despre groaza pe care o
trezise în mine zgomotul exploziilor. Andreea m-a asigurat că experiența nu
avea să se repete. "Stai linistită," mi-a mai zis, "aici nu
suntem în Cluj, unde clar te pierzi printre clădiri." A insinuat că de
fapt distrugerea avioanelor avusese loc în Cluj.
Printre altele, Andeea m-a întrebat dacă am revenit la
facultate. Cu ocazia asta mi-am vărsat of-ul și i-am povestit și ei despre
toate lucrurile care îmi mersese merseseră prost în ultima vreme, facultatea
ajungând să fie ultima pe lista îngrijorărilor mele. În timp ce îi povesteam
despre cum nu mai voiam să merg la facultate, am auzit în depărtare explozia
unui avion. Apoi, parcă și mai aproape, o altă explozie. Visul s-a încheiat
brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Gabi (prieten din facultate), mama, d-na
Focșeneanu (profesoară de structura limbii japoneze), Andreea Dumitru (fostă
colegă de facultate)
Comentarii
Trimiteți un comentariu