Se făcea că vorbeam din nou cu Danny. I-am povestit despre cum îmi dădusem într-un final seama de cel mai evident lucru pe care nu mi-l spusese și despre cărțile pe care începusem să le citesc. Unele dintre ele, care chiar aveau personaje trans, ajunseseră printre favoritele mele. I-am spus că nu aveam cum să știu în totalitate prin ce trecea, dar că voiam să înțeleg măcar puțin mai bine. A fost fericit să îmi recomande și el cărți după ce i-am vorbit cu entuziasm despre cărțile lui Aiden Thomas și Adam Silvera. Practic ajunsesem ca doi șoareci de bibliotecă, de o parte și de alta a ecranului.
Într-un cadru fugitiv mi-a apărut Alois din Kuroshitsuji,
care era și el trans și se confrunta zilnic cu teama de a fi respins de semenii
lui.
Am ajuns apoi la facultate, în mijlocul unui curs de
practica limbii japoneze cu doamna Raianu, care vorbea despre kanji și despre
cum sunt ei grupați pe categorii pentru examenele Noryoku. Mă simțeam oarecum
cu musca pe căciulă fiindcă alesesem să nu dau examenul de N2 până peste un an.
Faptul că profesoara îmi arunca din când în când priviri pline de batjocură nu
m-a ajutat să mă calmez.
După încă o schimbare de cadru, am ajuns acasă. M-am oprit
șocată în fața geamului de la sufragerie, unde am văzut nemaivăzutul: pinguini
mari și mici se plimbau pe pervaz de parcă erau vedete pe covorul roșu. Am vrut
să scot telefonul să le fac poze, dar m-am răzgândit în ultima secundă și am
fugit în dormitor, unde am găsit-o pe mama la laptop. Am chemat-o cât am putut
de repede, să vadă și ea pinguinii, dar când ne-am întors împreună în
sufragerie, pervazul era gol.
În ciuda dezamăgirii mele, mama a schimbat rapid subiectul,
spunând că îi era foame. De unde, de neunde, am vorbit cu o doamnă psiholog
care lucra la o unitate de catering. S-a oferit să ne pregătească o serie de
meniuri speciale pe baza preferințelor noastre. Am dat numaidecât comandă de
sushi, de ramen, de paste, somon la grătar cu orez și tot ce mi-a mai venit în
minte. În timp ce recitam comanda, am văzut la televizor o scenă cu
Doofernshmirtz din Phineas & Ferb, care fusese recent în Japonia. Cât timp
fusese plecat, comandase numai de la restaurante cu specific asiatic și avea
instalate toate aplicațiile posibile și imposibile pentru livrări de mâncare
care funcționau numai în Japonia. De când se întorsese în state, intrase într-o
disperare cruntă pentru că nu își mai putea schimba setările telefonului astfel
încât să i se permită să comande mâncare din state.
Cadrul s-a schimbat din nou și ne-a venit și comanda de
mâncare. Dintr-un motiv sau altul, mama s-a arătat nemulțumită și a ținut
morțiș să guste din toate produsele ca să îmi demonstreze că nu îi place nimic.
După o serie de bombănit, mi-a spus că "data viitoare" (în aceeași
zi) o să-și comande singură de mâncare.
5 minute mai târziu, comandam tot eu mâncare pentru mama de
la alt restaurant. După ce am rezolvat din nou cu comanda iar mama a mers la
baie, am văzut o nouă vietate pe pervazul de la sufragerie - un șarpe mai lung
decât pervazul și gros cât trei sferturi din lățimea lui. M-am speriat, dar
pentru că nu știam ce să fac ca să scap de el, nu am putut să fac altceva în
afară de a mă uita cu ochii cât cepele la cum încerca să escaladeze ramele
ferestrelor. Peste puțin timp, mama a revenit în cameră și a aruncat șarpele de
la etaj cu mătura.
S-a schimbat din nou cadrul și m-am pomenit la un salon de
unghii care nu era Magic, dar era în locul lui. Nu mai știu sigur cum se numea,
dar manichiurista la care am nimerit avea mult mai multă experiență decât cele
de la Magic. Singurul lucru mai ciudat au fost unghiile groase cu care m-am
pricopsit din nou - avusesem între timp câteva experiențe cu unghii mai
subțiri.
Apoi, după o altă schimbare de cadru, am ajuns înapoi acasă.
În camera mea am dat nas în nas cu doamna psiholog de la firma de catering,
care m-a invitat să particip la un concurs de genul rundelor fulger de la Ce
spun românii. Camera mea se schimbase, în sensul că acum aveam câteva scaune pe
care stăteau concurenții, printre care și Oana care se întorsese de undeva,
dintr-o excursie. Îmi era rău, așa că stăteam în pat, psiholoaga așezată lângă
mine.
A început concursul. Dacă nu știai răspunsul la o întrebare,
se auzea un gong ca în Confruntarea Xiaolin (care era la televizor în camera
cealaltă) și următoarea persoana avea drept de răspuns la întrebarea pe care nu
ai știut-o tu. Nu mai știu cine mai era de față în afară de Oana, dar erau
cunoscuți. La un moment dat am nimerit o întrebare despre farduri - singura la
care mi-am adus aminte că am ridicat temătoare mâna să răspund. Întrebarea era
"Care este prima linie definitorie a conturului feței?" Am gesticulat
către linia bărbiei, apoi mergând mai sus către urechi. "Pe aproape",
mi-a răspuns psiholoaga, "dar nu." Apoi a dat chiar ea răspunsul
corect la întrebare și m-a întrebat dacă am trusă de machiaj. M-am uitat
spre lada patului, unde era așezată o cutie de farduri care nu era a mea, dar
care mi-a amintit că avusesem și eu o cutie de farduri când eram mai mică.
"Da," i-am răspuns, "doar că nu prea o mai folosesc, că nu mai
am nevoie." La care stimabila s-a uitat consternată la mine și m-a
întrebat "Păi ce, nu mai trăiești? Mai ieși și tu pe afară!" I-am
aruncat cuțite în loc de priviri și i-am zis "Nu prea pot acum,"
arătând către problema care mă tot ține în casă de luni de zile când vrea ea.
Psiholoaga a tăcut.
Mai târziu, când concursul era deja terminat, îndreptându-mi
ochii către telefon am văzut o notificare de la Pokemon GO. Anca se apucase și
ea de Pokemon și era prin apropiere, că tocmai îmi luase gym-ul din fața
blocului. Am intrat deci pe joc și, printre altele, am observat o variantă 3D
dusă la extrem, cu efecte extraordinare. Am dat click pe unul dintre pokemonii
de lângă gym pe care mi s-a părut destul de dificil să îl prind. Când în
sfârșit am făcut-o, nu mi l-a înregistrat în pokedex, mi l-a pus în bara
jocului, foarte pixelat. Deasura barei scria "Pokemon that aren't
yours". Ca și cum îi prinsesem cumva pokemonul altei persoane. Am reușit
să prind un Pikachu, apoi am incercat același lucru cu o chinchilla care nu era
Minchino.
Am ieșit într-un târziu în sufragerie și am văzut că încă nu
se terminase episodul din Confruntarea Xiaolin. Am stat puțin să mă uit și, pe
când mă uitam, am auzit voci familiare certându-se de mama focului. Erau
vecinii de jos, tocmai ajunseseră acasă și se înjurau în ultimul hal. Nu mi-a
luat mult și am realizat că nu erau în casă, ci afară, chiar sub geam, așa că
m-am uitat după ei. Am văzut doi obezi, de parcă purtau costume de forță
amândoi. I-aș fi filmat dacă nu s-ar fi uitat în sus. Arătau foarte... diferit
față de realitate. Cel puțin nevasta, că el era doar puțin mai plinuț. M-am dus
glonț la mama, care era în camera mea făcând curat și i-am făcut semn să se
uite pe geam. Pe când comentam despre vecinii isterici, visul s-a încheiat
brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Danny (prieten din Italia), Aiden Thomas
și Adam Silvera (autori) - menționați, d-na Raianu (profesoară de practica
limbii japoneze), mama, Oana (prietenă foarte apropiată), Anca (prietenă din
Corabia) - menționată, vecinii
Desene animate: Phineas & Ferb, Xiaolin Showdown
Personaje din desene: Heinz Doofenshmirtz
Joc: Pokemon GO
Personaje anime: Pikachu, Minchino - menționat (Pokemon)
Comentarii
Trimiteți un comentariu