Se făcea că mă întorsesem după mult timp la facultate. Lucrurile se schimbaseră considerabil de la ultima mea vizită; aveam săli de clasa și amfiteatre noi. Sălile semănau puțin cu cele din generală.
Vorbisem cu o seară înainte la telefon (la un telefon din 1900 toamna) cu o tipă de la facultate care zicea că e noua coordonatoare de la cor. Camelia plecase în Japonia cu bursă și nu am vrut să o deranjez cu un mesaj în care să îi cer mai multe detalii despre noul cor.
Așa că, ziua următoare pe la ora 10-11 dimineața m-am infățișat la facultate într-una dintre sălile noi. Semăna oarecum cu amfiteatrul Bogdan, numai că era puțin mai întunecat. La scurt timp, și-a făcut simțită prezența și coordonatoarea de la cor. Am făcut cunoștință cu ea și cu ceilalți membri - care apropo, erau și mai mulți decât ultima dată când am văzut corul - și ne-am pus pe discutat. Eu m-am retras undeva în spatele clasei cu o tipă să vorbim despre toate cele. Descoperisem că aveam multe în comun și am vrut să vorbesc neapărat cu ea.
Și-așa am așteptat. Și-am așteptat. Să ne punem pe treabă. Să repetăm cântece, că na, eram corul. Am realizat într-un târziu că stăteam deja de 5 ore acolo și nimic nu se întâmplase. A trebuit să stăm până seara. Deja regretam că plecasem de acasă. Și ce să vezi? Seara pe la 5 jumate-6 se trezește coordonatoarea să ne ducă în altă sală, similară cu prima. A adus ceva cărți și pietre semi-prețioase, ceva lighean și încă câteva ingrediente. Urma să facem vrăji și porțiuni. Eu am fost cea mai șocată dintre toate și am dat să plec, dar mi-a făcut una o scenă cu o foarfecă, de parcă a fost Akashi din Kuroko no Basket.
În final m-am resemnat și am decis să particip și eu la acțiunea dubioasă cu vrăjile. Am stat și am râs împreună până târziu, vorbind despre ce ne venea la gură în timp ce făceam porțiuni și chestii. Una dintre fete s-a găsit să menționeze despre compozitorii ei preferați și toată lumea a luat-o razna. Am trecut de la k-pop care era inițial pe fundal la Mozart și Bach, viața e frumoasă. Nu știu exact la ce urma să folosim poțiunile alea pe care le-am făcut, dar știu că la final le-am îndesat pe toate într-un dulap asemănător celor din laboratoarele de chimie și am cântat ceva, ca să nu zicem degeaba că suntem corul. Întreaga experiență m-a lăsat cu multe semne de întrebare, mai ales atunci când am ajuns acasă la 11 noaptea.
M-am refugiat într-o cameră spațioasă, frumos decorată care nu părea să fie a mea și am găsit-o acolo pe Jaklin învățând pentru blestemăția de sesiune care se apropia. M-am așezat pe pat lângă ea și, după ce ne-am luat în brațe, am început să îi povestesc tot ce se putea povesti din viața mea actuală, inclusiv ziua dubioasă la cor. Jaklin a zis în glumă că poate or vrea și fetele de la cor să dea la medicină. La un moment dat, după ce mi-a povestit și ea ce se mai întâmplase cu viața ei în ultimele câteva zile, m-a luat de braț și mi-a făcut turul casei. Am ajuns și într-o cameră mare cu gresie pe jos care avea un ditamai pianul fix în mijloc. Am aflat că Jaklin știa să cânte la pian de când era mică. Începusem la un moment dat să îmi imaginez cum ar fi putut arăta ea în versiunea ei mini, într-o cameră atât de mare, stând pe scaun lângă pian.
În timp ce vorbeam am realizat cât de dor mi-a fost s-o aud pe Jaklin, mai ales că în camera aia vocea ei suna puțin diferit față de realitate. Visul s-a încheiat brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Camelia (prietenă de la facultate) - menționată, Jaklin (cea mai bună prietenă)
Vorbisem cu o seară înainte la telefon (la un telefon din 1900 toamna) cu o tipă de la facultate care zicea că e noua coordonatoare de la cor. Camelia plecase în Japonia cu bursă și nu am vrut să o deranjez cu un mesaj în care să îi cer mai multe detalii despre noul cor.
Așa că, ziua următoare pe la ora 10-11 dimineața m-am infățișat la facultate într-una dintre sălile noi. Semăna oarecum cu amfiteatrul Bogdan, numai că era puțin mai întunecat. La scurt timp, și-a făcut simțită prezența și coordonatoarea de la cor. Am făcut cunoștință cu ea și cu ceilalți membri - care apropo, erau și mai mulți decât ultima dată când am văzut corul - și ne-am pus pe discutat. Eu m-am retras undeva în spatele clasei cu o tipă să vorbim despre toate cele. Descoperisem că aveam multe în comun și am vrut să vorbesc neapărat cu ea.
Și-așa am așteptat. Și-am așteptat. Să ne punem pe treabă. Să repetăm cântece, că na, eram corul. Am realizat într-un târziu că stăteam deja de 5 ore acolo și nimic nu se întâmplase. A trebuit să stăm până seara. Deja regretam că plecasem de acasă. Și ce să vezi? Seara pe la 5 jumate-6 se trezește coordonatoarea să ne ducă în altă sală, similară cu prima. A adus ceva cărți și pietre semi-prețioase, ceva lighean și încă câteva ingrediente. Urma să facem vrăji și porțiuni. Eu am fost cea mai șocată dintre toate și am dat să plec, dar mi-a făcut una o scenă cu o foarfecă, de parcă a fost Akashi din Kuroko no Basket.
În final m-am resemnat și am decis să particip și eu la acțiunea dubioasă cu vrăjile. Am stat și am râs împreună până târziu, vorbind despre ce ne venea la gură în timp ce făceam porțiuni și chestii. Una dintre fete s-a găsit să menționeze despre compozitorii ei preferați și toată lumea a luat-o razna. Am trecut de la k-pop care era inițial pe fundal la Mozart și Bach, viața e frumoasă. Nu știu exact la ce urma să folosim poțiunile alea pe care le-am făcut, dar știu că la final le-am îndesat pe toate într-un dulap asemănător celor din laboratoarele de chimie și am cântat ceva, ca să nu zicem degeaba că suntem corul. Întreaga experiență m-a lăsat cu multe semne de întrebare, mai ales atunci când am ajuns acasă la 11 noaptea.
M-am refugiat într-o cameră spațioasă, frumos decorată care nu părea să fie a mea și am găsit-o acolo pe Jaklin învățând pentru blestemăția de sesiune care se apropia. M-am așezat pe pat lângă ea și, după ce ne-am luat în brațe, am început să îi povestesc tot ce se putea povesti din viața mea actuală, inclusiv ziua dubioasă la cor. Jaklin a zis în glumă că poate or vrea și fetele de la cor să dea la medicină. La un moment dat, după ce mi-a povestit și ea ce se mai întâmplase cu viața ei în ultimele câteva zile, m-a luat de braț și mi-a făcut turul casei. Am ajuns și într-o cameră mare cu gresie pe jos care avea un ditamai pianul fix în mijloc. Am aflat că Jaklin știa să cânte la pian de când era mică. Începusem la un moment dat să îmi imaginez cum ar fi putut arăta ea în versiunea ei mini, într-o cameră atât de mare, stând pe scaun lângă pian.
În timp ce vorbeam am realizat cât de dor mi-a fost s-o aud pe Jaklin, mai ales că în camera aia vocea ei suna puțin diferit față de realitate. Visul s-a încheiat brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): Camelia (prietenă de la facultate) - menționată, Jaklin (cea mai bună prietenă)
Comentarii
Trimiteți un comentariu