18-23: "Lasă, bossu', că rezolvăm"

Se făcea că vorbisem cu Oana și, după o lungă perioadă în care nu ne mai văzusem, planificasem o ieșire la KFC. Dar, când am vorbit cu mama, ea nu a fost de acord să ne lase să ne vedem, așa că am pus împreună la cale un plan prin care să o punem pe mama în fața faptului împlinit și să fie de acord cu ieșirea noastră. Planul era ca Oana să vină în vizită și să mă scoată "întâmplător" afară, după care să plecăm la fel de întâmplător în treaba noastră. Am sunat la Oana pe la 5 dimineața în ziua cu pricina și i-am spus îngrijorată că s-ar putea totuși să nu reușim (era cât se poate de trează). "Lasă, bossu'," mi-a zis, încercând să mă calmeze, "că vedem noi cum facem." 

Între timp, stând în camera mea, am realizat că nu mai aveam memorie suficientă pentru toate câte aveam în aparatul foto, pe care îl consideram telefon. Așa că l-am desfăcut și am vrut să scot cardul de memorie și să îl înlocuiesc cu altul. În loc de card, am găsit în interiorul lui niște CD-uri mai mici care jucau rolul de spațiu de stocare. Mi s-a părut că erau două, dar aveam să aflu mai târziu că erau de fapt 4. Am schimbat două dintre CD-uri cu altele și memoria a fost eliberată.

Mai târziu, când a venit Oana, casa era foarte aglomerată. O mulțime de invitați intrau și ieșeau. Am tras-o pe Oana de mânecă, întrebând-o dacă încă mai crede că o să reușim să scăpăm. Mi-a răspuns cu același calm pe care îl avusese dimineață, "Lasă, bossu', că rezolvăm." 

A apărut de nicăieri Marian, un fost coleg din școala generală. Se făcuse înalt cât o prăjină. Am ajuns să îi povestesc lui Marian ce făcusem cu aparatul foto și cum îmi golisem memoria pentru ziua curentă, iar el, punându-și mâinile în cap, a răspuns: "Nuuuu, de ce le-ai schimbat, nu trebuia să le schimbi, acuma nu mai ai cum să le pui la loc și s-a resetat tot!" M-am uitat tristă către aparatul foto și m-am gândit că nu voiam să pierd nimic. Îmi imaginam că după ce se resetează memoria trebuie să aștept ceva timp înainte să schimb din nou CD-urile, dar nu aș fi crezut să aud un profesionist ca Marian spunându-mi că am dat-o în bară în așa mare măsură. Spunea că se resetaseră niște poli și că acum CD-urile vechi nu mai aveau nicio valoare. 

Am văzut-o dintr-odată pe mama îndreptându-se către fereastră. "Stai!" i-am spus când am văzut că pe calorifer și pe pervaz erau așezate una lângă cealaltă vreo cinci pisici. Am scos câteva cadre de care eram mândră, chiar dacă una dintre pisici își schimba mereu poziția. 

S-a schimbat cadrul și am ajuns înapoi în camera mea, care nu mai semăna cu camera mea. Acolo am găsit o mamă făcându-i baie copilului ei. M-am uitat lung la ei preț de câteva secunde și am realizat că apa era foarte fierbinte. Când l-am auzit pe copil țipând, am fost sigură că trebuie să se fi fript cu apa care se preschimba încet încet în lavă. M-am gândit că schimbarea bruscă a decorului camerei, dar și a temperaturii apei se datorau faptului că schimbasem CD-urile de memorie din aparatul foto.

După o altă schimbare de cadru am ajuns alături de Marian și de aparatul meu foto stricat la o emisiune culturală. Prezentatoarea părea să le pună tuturor întrebări, mai puțin mie. L-am auzit pe Marian vorbind despre experiența lui în domeniul cibernetic și despre lucrarea de licență pe care o scria pe o anumită temă din domeniu. A menționat că motivul pentru care câteodată nu se prezintă la emisiune este chiar licența. Prezentatoarea a zâmbit și s-a întors către mine. "Și tu scrii la licență?" m-a întrebat. "Păreți amândoi niște studenți dedicați." Mi-am ridicat ochii către ea și către cameră și am răspuns afirmativ, adăugând că nu mai eram deloc mulțumită de stilul meu de scriere, care devenise prea arid pentru gustul meu din cauza licenței.

Încă o dată, cadrul s-a schimbat brusc. Am ajuns (în sfârșit) cu Oana și Marian la KFC. Pe când stăteam de vorbă și totul părea să meargă de minune, am fost întrerupți, luați cu japca de lângă aripioarele picante (sau, în cazul meu, de lângă crispy-ul nepicant) și conduși pe o plajă din apropiere. Aparent, petrecerea de acasă, emisiunea la care fusesem cu Marian dintre toți oamenii, dar și "răpirea" de la KFC aveau la bază faptul că trebuia să mă căsătoresc cu Marian. Pășind pe plajă, am văzut pe cer artificii cu drapelul Statelor Unite și am auzit-o pe organizatoare țipând în microfon "Welcome, USA!!" Artificiile erau aranjate conform drapelului fiecărei țări din care aveam invitați. Am ajuns, desigur, aproape de finalul listei de invitați. Eu nu aveam rochie, Marian nu avea costum, Oana era și ea în blugi și tricou cu mânecă scurtă. Văzând cât de repede se mișca totul, l-am tras ușor de mână pe Marian. Știam că trecuse recent printr-o despărțire și că suferea. Nu voiam să facem nunta doar pentru că "aveam eu chef să mă mărit". Mi s-ar fi părut complet în regulă să-mi spună că nu vrea să mergem mai departe. "Nu nu, accept, e ok," mi-a răspuns el. Ne-am îmbrățișat pentru câteva secunde, moment în care mi-am dat seama cât de înalt crescuse de fapt Marian. Să spunem doar că momentele romantice ar fi implicat o scară, sau pe unul dintre noi cocoșat din cale-afară.

"Eh... înalt ești, deștept ești,... Cum zicea și tata odată, cap ai, minte ce-ți mai trebuie?" Nu am apucat să termin ce aveam de zis, fiind întreruptă de Marian, care începuse să râdă în hohote. Visul s-a încheiat brusc.

 

Cuprinsul visului 

Personaje (reale): Oana (prietenă foarte apropiată), mama, Marian (coleg din școala generală), tata - menționat