Se făcea că, odată cu redeschiderea facultăților, trebuia să participăm la o serie de recuperări. Eram în anul al doilea (ce vis frumos), deci nu eram încă stresată cu licența, numai sesiunea se apropia cu pași repezi.
Aparent, din cauza pandemiei, campusul fusese reconstruit în
așa fel încât fiecare departament al facultății de limbi străine să aibă
propria clădire. Clădirile erau situate la o distanță considerabilă una de
cealaltă, și înconjurate de un fel de frontieră. Venisem la facultate alături
de Oana, o prietenă a mamei, ca nu cumva să mă rătăcesc în noile
condiții.
Aveam nevoie de ajutor la LEC. Am trecut deci granița departamentului de engleză și am început să o caut pe una dintre profesoarele de LEC pe care știam că le avusesem până în prezent. Am participat și la un "curs" pe perioada căruia am alergat literalmente după profesoară prin facultate în timp ce ea se chinuia să îmi explice tot ce nu știam la materia ei.
După cursul cu peripeții, m-am pomenit așezată la o coadă imensă de studenți care așteptau să intre într-unul dintre amfiteatre. De vreme ce stăteam la coadă, am auzit vorbe cum că la franceză (probabil la practica limbii??) au să fie subiecte grele sesiunea asta. Așadar, la sugestia colegilor, am decis să merg să văd ce aveau de gând profesorii de la franceză; cel puțin, ăsta era planul, numai că, chiar și cu asistența Oanei, ne-am rătăcit și am ajuns pe la alte limbi, pe la alte hotare. Am senzația că am trecut pe la neerlandeză (nu am nici cea mai vagă idee cum sună limba, dar scria pe plăcuța de la intrare "Neerlandeză", deci îi cred pe cuvânt). Am ajuns apoi la japoneză, și la scurt timp, la germană. Oana a sugerat să ne oprim acolo, că poate oamenii știu ceva legat de subiectele de la franceză.
Ca să
intrii în departament, trebuia să îi demonstrezi paznicului de frontieră, de
altfel vorbitor nativ, că știai să vorbești limba. M-am uitat disperată către
paznicul care îmi adresase o întrebare la care nu știam să răspund, apoi către
Oana care stătea calmă și aștepta ca eu să răspund. Nu m-am mai putut abține și
am zis pe un ton ridicat: "Da' nu eu știu germană, mama știe!" Cu toate
acestea, am fost lăsate înăuntru. Am dat ochii cu Dan Pîrvan într-o clasă,
săracu' de el cu Germana. Însă ceea ce m-a marcat cel mai mult în clădire a
fost prezența lui Sasuke alături de Itachi. Era ca și cum aș fi intrat într-o
amintire de-a lui Sasuke, iar cei doi frați învățau unul de la celălalt cum să
stăpânească Sharinganul. Aparent, dacă se concentrau suficient de mult, puteau
să folosească mai mult din puterea care le fusese dată din naștere. La finalul
antrenamentului, Sasuke i-a zâmbit lui Itachi și a țâșnit în casă, alergând
printr-o grădină cu ierburi înalte.
După un fel de timeskip, m-am pomenit față în față cu
Sarada, fiica lui Sasuke, care se antrena asemeni lui în cadrul anterior. Spre
deosebire de Sasuke, Sarada a reușit să își trezească mult mai repede
Sharinganul complet. Mi se părea că avea chiar formă de Mangekyō. Am început să compar inconștient simbolurile din ochii Saradei cu cele pe care tatăl ei le avusese în tinerețe.
S-a schimbat cadrul. După o plimbare prin ploaie către departamentul de franceză, am ajuns și acasă, unde am pus mâna pe telefon să o sun pe Oana (prietenă de-a mea se data asta) să îi spun că îi văzusem pe Sasuke și Itachi pe holurile clădirii departamentului de germană. De asemenea, menționez că în drumul către departamentul de franceză a trebuit să merg fără umbrelă printr-o ploaie totențială monstru care m-a făcut să mă gândesc la Londra.
Cuprinsul visului
Personaje (reale) Oana C. (prietenă apropiată a mamei),
profesoara de LEC, Daniel Pîrvan (Youtuber), Oana (prietenă foarte apropiată)
Anime / Manga: Naruto / Boruto
Personaje anime: Uchiha Itachi, Uchiha Sasuke, Uchiha Sarada
Comentarii
Trimiteți un comentariu