Se făcea că eram la biserică, participând la botezul unor copii. Era o întreagă coadă de mame cu pruncii în brațe în fața preotului, așteptând să le vină rândul. Pe măsură ce coada înainta, am putut să văd că taina botezului așa cum o știam suferise modificări radicale. Înainte de a fi cufundați în cristelniță, copiii erau arși pe o parte a corpului cu un cărbune încins sau cu bricheta. I-am auzit rând pe rând cum urlau de durere, deși preoții făceau tot posibilul să se miște repede, ca să nu îi chinuie.
Cadrul s-a schimbat brusc și am ajuns acasă, unde am auzit-o pe mama spunându-mi că o cunoștință care ne ajutase cu o zi în urmă să scăpăm de o
saltea veche ar fi murit de covid. M-am simțit nespus de vinovată, deși nu
aveam de unde să știu că se va ajunge la așa ceva.
Puțin mai târziu, la știri, am văzut mai mulți prezentatori
TV și reporteri zăcând pe paturi de spital; inițial, am crezut că și ei
făcuseră covid, dar aparent fuseseră victime ale unui incendiu în urma căruia
se prăbușise un balcon peste ei. Câteva dintre victime aveau oasele de la
picioare zdrobite.
Am aflat apoi că incendiul se petrecuse la mine la facultate. Am ajuns într-o curte mare, asemănătoare cu cea de la liceu. Mai nou, clădirea facultății avea o curte interioară, unde se desfășurau de obicei evenimente, dar și două intrări. Una dintre intrări era colorată cu albastru, iar cealaltă cu verde. Una era folosită în mod normal de către profesori și studenți, cealaltă era intrarea pompierilor în caz de incendiu. Venisem să văd dacă pot afla mai multe informații despre reporterii care fuseseră răniți în incendiu, ca mai apoi să alerg până la spitalul de arși să îi vizitez.
În timpul vizitei m-am simțit de parcă aș fi
vizitat rude, nu niște străini. Am vorbit cu câțiva despre ce se întâmplase. Reporterii mi-au mărturisit că
omul care ne ajutase cu salteaua nu murise de fapt de covid, cum îmi spusese mama, ci din cauza
arsurilor suferite, pentru că aparent fusese și el prin zonă când a izbucnit incendiul.
S-a schimbat din nou cadrul și am ajuns la facultate, într-o
sală plină de oameni necunoscuți. Tocmai intrase în clasă doamna Raianu. Stăteam undeva în spate, pe rândul de la fereastră, așteptând să înceapă cursul. Mi-am scos caietul și am văzut că nu mai aveam nicio pagină pe
care să pot scrie. Toate erau pline, mâzgălite, sau rupte. M-am uitat panicată
către colega mea de bancă, gândindu-mă să îi cer o foaie. Amândouă eram
surprinse de starea (mai mult sau mai puțin deplorabilă) a caietului și nu mai
puteam fi atente la cursul care începuse între timp.
Visul s-a încheiat brusc.
Cuprinsul visului
Personaje (reale) mama, d-na Raianu (profesoară de japoneză)
- menționată
Comentarii
Trimiteți un comentariu