Se făcea că a trebuit să merg într-o zi la casierie la facultate... care casierie arăta mai mult ca un secretariat proaspăt modernizat. Aveam de plătit 3 restanțe la niște cursuri opționale care nici nu erau trecute în catalog sau pe liste, și păreau a fi restanțe din anul anterior. La un moment dat am zis să mă așez undeva în spatele secretarelor, unde erau niște rafturi cu cărți - în spatele rafturilor chiar. Am țâșnit de-acolo imediat cum am auzit-o pe secretară "Altcineva cu restanțe? Nu? Atunci haideți să intre următorul!" Am ieșit de-acolo spunând pe un ton șoptit "Știți, am și eu 3 restanțe și nu știu ce să fac cu ele pentru că nu sunt listate cursurile nicăieri..."
M-a îndrumat secretara cum știa mai bine exprimându-și neplăcerea cu privire la faptul că aveam atâtea restanțe. Am văzut astfel că dintre cele 2 secretare prezente, ea semăna cu nașa mea iar cealaltă avea vocea doamnei Dogaru - profa de LEC. Niciuneia dintre secretare nu îi venea de fapt să creadă că aș fi putut avea atâtea restanțe. Chiar înainte să ieșim împreună din facultate (ceea ce e destul de curios) și să mergem nu la troleu, ci la tramvai sau autobuz, am auzit-o pe tipa cu vocea lui Dogaru zicând "Da' ia las-o să se descurce singură!" Sugestia venea la adresa mea, fiindcă îmi era frică să merg singură cu tramvaiul. Am început apoi să pun întrebări precum "Ați avut și dumneavoastră restanță la cursurile opționale?" la care nașa mi-a răspuns, deși nu o întrebasem pe ea "Normal, mă, stai linistită, că se rezolvă!"
Zis și făcut. La ieșirea din clădire am văzut că eram undeva la gară - care se intersecta cu sediul din Edgar Quinet al FLLS. Cât am fost în autobuzul care de altfel avea un număr necunoscut mie, am vorbit cu nașa despre niște bani pe care și ea a fost nevoită să îi dea. Peisajul era unul ciudat, ca și cum ar fi fost rufe atârnate de geamurile deschise ale autobuzului la uscat. Mirosea a Cocolino =)))))))
Când a coborât nașa, am țipat după ea să nu mă lase singură, dar ea mi-a zis că mă descurc și m-a lăsat cu niște asiatici care erau Coreeni.
Am facut cunoștință și erau din BTS cică, veniseră în România pentru restanțe și un concert. M-am plimbat o bună bucată de vreme vorbind cu coreenii și jucând Pokemon Go. Le-am zis că aveau o grămadă de fani la facultatea mea și au cerut detalii cu fețe de-alea gen 😏.
Pe toată perioada drumului nu s-a mai urcat nimeni în autobuz în afară de noi. Am ajuns în final la stația Nicolae Titulescu (deși și la începutul visului eram tot la gară într-un fel), unde era un lift ciudat în care nu încăpeam toți. Eram ferm convinsă că băieții aveau să plece înainte să clipesc, la care îmi zice unu' "Nu-mi zi că te-ai îndrăgostit de mine!" la care îi răspund eu "Nu doar de tine, de toți". Ceilalți au început să râdă, dar nu în bătaie de joc. După asta am realizat că nu mai puteam ieși din lift decât dacă cântau băieții și mi-au făcut așa o reprezentație, de mi-a venit să sar pe ei - și am făcut-o, am sărit în brațele unui tip brunet drăguț. A fost amuzant că la un moment dat băieții cântau de-o parte și de alta a usși liftului fiindcă unul dintre ei cică se pierduse de grup că nu încăpuse în lift cu restul, dar chiar și așa, se auzeau genial. Deși erau din BTS, m-am pomenit cu ei că încep să cânte History de la Exo. Privind din lift, am observat cum preț de câteva secunde, exteriorul liftului a arătat identic cu scara mea de bloc.
Am reușit într-un final fericit să ieșim din lift (peisajul era de Piața Romană) și m-am pornit să le povestesc despre animeurile mele preferate - unul mai blonduț căruia îi ziceau "înger" a dat tonul. Am ajuns și la Miira no Kaikata și, chiar dacă la început am avut un accent mai puțin ok când am pronunțat niște nume, mi-am revenit rapid și am zis totul corect. Le vorbeam despre "Mii-kun", mumia prietenoasă, și nu a durat mult timp până și-au dat seama de asta și ne-am avântat mai mult în povești. Pe când vorbeam și noi mai bine, s-au schimbat brusc și personajele și cadrul.
M-am trezit în fața facultății după deschiderea de la japoneză, care fusese pusă mai devreme. Eram cu Camelia, Gabi și încă câțiva pe care nu îi cunoșteam. Vorbeam despre ex-raid-ul de la Pokemon Go, raid la care nu am reușit să ne adunăm, iar Gabi mi-a dat un cadou (real) ca să se revanșeze. Le-am spus că eram puțin îngrijorată cu opționalele, iar la scurt timp ne-am pomenit față în față cu Nichita, care a început prin "Ce faceți, săracilor?" cu referire la Camelia și la Gabi, iar apoi s-a întors către mine zicând "Neataaaa, Vivii, noi vorbim mâine, de-aia sunt așa de relaxat."
L-am întrebat cu o față surprinsă "Da' ce-i cu tine pe-aici?"
Mi-a răspuns un "Eh", dar nu am apucat să aud și continuarea pentru că m-am trezit.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): nașa mea, d-na Dogaru (profesoara de LEC) - menționată, BTS care erau de fapt EXO, Camelia, Gabi, Nichita (prieteni de la facultate)
Anime: Miira no Kaikata
Joc: Pokemon GO
Caractere: Mii-kun (Miira no Kaikata)
M-a îndrumat secretara cum știa mai bine exprimându-și neplăcerea cu privire la faptul că aveam atâtea restanțe. Am văzut astfel că dintre cele 2 secretare prezente, ea semăna cu nașa mea iar cealaltă avea vocea doamnei Dogaru - profa de LEC. Niciuneia dintre secretare nu îi venea de fapt să creadă că aș fi putut avea atâtea restanțe. Chiar înainte să ieșim împreună din facultate (ceea ce e destul de curios) și să mergem nu la troleu, ci la tramvai sau autobuz, am auzit-o pe tipa cu vocea lui Dogaru zicând "Da' ia las-o să se descurce singură!" Sugestia venea la adresa mea, fiindcă îmi era frică să merg singură cu tramvaiul. Am început apoi să pun întrebări precum "Ați avut și dumneavoastră restanță la cursurile opționale?" la care nașa mi-a răspuns, deși nu o întrebasem pe ea "Normal, mă, stai linistită, că se rezolvă!"
Zis și făcut. La ieșirea din clădire am văzut că eram undeva la gară - care se intersecta cu sediul din Edgar Quinet al FLLS. Cât am fost în autobuzul care de altfel avea un număr necunoscut mie, am vorbit cu nașa despre niște bani pe care și ea a fost nevoită să îi dea. Peisajul era unul ciudat, ca și cum ar fi fost rufe atârnate de geamurile deschise ale autobuzului la uscat. Mirosea a Cocolino =)))))))
Când a coborât nașa, am țipat după ea să nu mă lase singură, dar ea mi-a zis că mă descurc și m-a lăsat cu niște asiatici care erau Coreeni.
Am facut cunoștință și erau din BTS cică, veniseră în România pentru restanțe și un concert. M-am plimbat o bună bucată de vreme vorbind cu coreenii și jucând Pokemon Go. Le-am zis că aveau o grămadă de fani la facultatea mea și au cerut detalii cu fețe de-alea gen 😏.
Pe toată perioada drumului nu s-a mai urcat nimeni în autobuz în afară de noi. Am ajuns în final la stația Nicolae Titulescu (deși și la începutul visului eram tot la gară într-un fel), unde era un lift ciudat în care nu încăpeam toți. Eram ferm convinsă că băieții aveau să plece înainte să clipesc, la care îmi zice unu' "Nu-mi zi că te-ai îndrăgostit de mine!" la care îi răspund eu "Nu doar de tine, de toți". Ceilalți au început să râdă, dar nu în bătaie de joc. După asta am realizat că nu mai puteam ieși din lift decât dacă cântau băieții și mi-au făcut așa o reprezentație, de mi-a venit să sar pe ei - și am făcut-o, am sărit în brațele unui tip brunet drăguț. A fost amuzant că la un moment dat băieții cântau de-o parte și de alta a usși liftului fiindcă unul dintre ei cică se pierduse de grup că nu încăpuse în lift cu restul, dar chiar și așa, se auzeau genial. Deși erau din BTS, m-am pomenit cu ei că încep să cânte History de la Exo. Privind din lift, am observat cum preț de câteva secunde, exteriorul liftului a arătat identic cu scara mea de bloc.
Am reușit într-un final fericit să ieșim din lift (peisajul era de Piața Romană) și m-am pornit să le povestesc despre animeurile mele preferate - unul mai blonduț căruia îi ziceau "înger" a dat tonul. Am ajuns și la Miira no Kaikata și, chiar dacă la început am avut un accent mai puțin ok când am pronunțat niște nume, mi-am revenit rapid și am zis totul corect. Le vorbeam despre "Mii-kun", mumia prietenoasă, și nu a durat mult timp până și-au dat seama de asta și ne-am avântat mai mult în povești. Pe când vorbeam și noi mai bine, s-au schimbat brusc și personajele și cadrul.
M-am trezit în fața facultății după deschiderea de la japoneză, care fusese pusă mai devreme. Eram cu Camelia, Gabi și încă câțiva pe care nu îi cunoșteam. Vorbeam despre ex-raid-ul de la Pokemon Go, raid la care nu am reușit să ne adunăm, iar Gabi mi-a dat un cadou (real) ca să se revanșeze. Le-am spus că eram puțin îngrijorată cu opționalele, iar la scurt timp ne-am pomenit față în față cu Nichita, care a început prin "Ce faceți, săracilor?" cu referire la Camelia și la Gabi, iar apoi s-a întors către mine zicând "Neataaaa, Vivii, noi vorbim mâine, de-aia sunt așa de relaxat."
L-am întrebat cu o față surprinsă "Da' ce-i cu tine pe-aici?"
Mi-a răspuns un "Eh", dar nu am apucat să aud și continuarea pentru că m-am trezit.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): nașa mea, d-na Dogaru (profesoara de LEC) - menționată, BTS care erau de fapt EXO, Camelia, Gabi, Nichita (prieteni de la facultate)
Anime: Miira no Kaikata
Joc: Pokemon GO
Caractere: Mii-kun (Miira no Kaikata)
Comentarii
Trimiteți un comentariu