9-23: Gripa

Se făcea că eram la facultate. Deși eram la limbi străine, mergeam la cursuri alături de Claudia Tudor - o fostă colegă din școala generală, Oana - una dintre prietenele mele apropiate, Georgiana și alții. Nu aveam un grup, mai mult eram fiecare pe cont propriu.

De o bună bucată de vreme facultatea noastră se confrunta cu o epidemie de gripă. Avusesem și eu niște simptome ieșite din comun la un moment dat. Acestea loveau brusc, toate în același timp. Avusesem greață, vărsături, febră și stare de leșin. Febra creștea constant, la fel ca riscul de leșin dacă nu erau luate măsuri urgente.

Toate acestea se întâmplau în urma unei banale ploi. Dacă de exemplu se pornea ploaia iar studenții erau afară, pe teren în timpul orei de sport, picăturile de ploaie le puteau provoca tuturor leșinul, fie el imediat sau după câteva ore.

Într-o bună zi, eram la cantină în pauza de masă. Cantina era situată chiar lângă sala de sport. Sistemul de la cantină era următorul: în fiecare dimineață bucătăresele afișau lista preparatelor aflate la dispoziția studenților pentru următoarele câteva ore. Fiecare student prezent la facultate care voia să mănânce la cantină pe perioada zilei trebuia să își scrie numele pe o foaie urmat de tipul de preparat pe care și-l dorea. Totuși, aproape nimeni nu făcea asta, iar bucătăresele se găseau mai mereu în situația de a alege singure mâncărurile pe care le-ar fi putut dori studenții în farfurii la prânz.

Azi așa, mâine așa, până când bucătăresele au cedat nervos și ne-au avertizat că dacă nu ne vom fi băgat mințile în cap, aveau să fie luate măsuri drastice. Anunțul bucătăreselor reprezenta un motiv de panică printre studenți, însă nu la fel de mult ca ploaia pornită din senin.

În drumul spre clădirea facultății a trebuit să alergăm cât ne-au ținut picioarele, ca să nu ne atingă ploaia, doamne ferește. Am fost apoi baricadați în facultate, atât în clase cât și pe culoarele care semănau mai mult cu cele din școala generală. Cât timp am așteptat să se potolească ploaia, am stat într-o tăcere mormântală și o tensiune de nedescris. Singurul ecou de pe culoare provenea de la un radio ciudat, ca o stație de emisie-recepție prin care ni se comunica detaliat starea vremii.

Chiar cu toate precauțiile, am aflat într-un târziu că un student rămăsese totuși afară. Acum respectivul zăcea leșinat în ploaie cu febră 40°. Nu îl cunoșteam, dar mi se părea că seamănă cu un personaj anime.

S-a schimbat cadrul și am ajuns într-o clasă alături de Nichita, Georgiana și doi colegi de la chineză. Unul dintre ei semăna cu Silviu, un coleg din liceu, atât la aspectul fizic, cât și la voce. Celălalt arăta precum Marian, un coleg din școala generală. Furtuna încă nu încetase.

M-au lovit brusc regretele. Cel mai mult regretam faptul că în școala generală nu reușisem să mă apropii suficient de oameni. Printre persoanele cu care îmi părea rău că nu mă împrietenisem la timp era chiar Claudia, fata cu care ajunsesem cumva să fiu colegă la facultate. Astfel, am început să le spun cu jale tuturor celor prezenți cât de bună și cât de diferită mi-ar fi putut fi viața dacă aș fi fost apropiată de Claudia și de restul colegilor mei din generală de mai multă vreme. La finalul discursului meu, discurs în care am ridicat-o oarecum în slăvi, Claudia a rămas mută. Nu a reușit să găsească cuvintele potrivite ca să răspundă patosului meu exagerat.

Cadrul s-a schimbat din nou și am ajuns alături de colegii de mai devreme la sala de sport, care am observat că semăna izbitor cu cea din generală. În jurul nostru se așternuse o tăcere apăsătoare de vreme ce ascultam furtuna. Din păcate, colegii de la chineză fuseseră atinși în drumul nostru către sală de picăturile de ploaie, așa că acum simptomele de gripă începeau să se arate.

Brusc, i-am auzit pe cei doi spunând cu voci stinse "mi-e rău". În următoarele câteva secunde s-au prăbușit la pământ, inconștienți. Am intrat imediat în panică. Spre norocul nostru, Nichita, un alt coleg de facultate răsărit ca de nicăieri s-a arătat disponibil să îi contacteze pe părinții celor doi studenți. Astfel, situația a fost rezolvată, iar la finele cursurilor ne-am îndreptat cu toții spre case.

Și Georgiana fusese atinsă de picăturile de ploaie, dar în cazul ei simptomele de gripă s-au manifestat mai târziu, când ajunsese deja acasă. Georgiana a fost nevoită să rămână pentru câteva zile acasă, în carantină. De-a lungul întregii perioade ea a vorbit mai mereu la telefon cu Camelia.

Odată revenită în colectiv, după mai mult de o săptămână de absență, Georgiana a mărturisit că gripa îi dăduse pace destul de repede. Ceea ce a ținut-o acasă pentru încă câteva zile a fost biletul primit pe post de scutire de la medicul de familie, bilet pe care se găsea interdicția de a se mai comporta obraznic de față cu profesorii. Această interdicție reprezenta, chipurile, tratamentul pe termen lung al simptomelor de gripă.

Odată cu revelația Georgianei, s-a dezlănțuit haosul în facultate. Una dintre doamnele de la bucătărie a rupt de asemenea tăcerea și a anunțat că de fapt simptomele de gripă nu se manifestau din cauza ploii, ci erau o pedeapsă pentru studenții care nu scriau cu exactitate pe liste ce voiau să mănânce la prânz (😶🤣🤣🤣). Cu cât bucătăreasa dădea mai multe detalii, cu atât mi se părea că începea să semene cu doamna Raianu.

S-a schimbat cadrul și am ajuns din nou pe băncile din sala de sport așteptând să se oprească ploaia. Lângă mine era Bogă, cu care vorbeam despre întâmplările din timpul cursului precedent. Râdeam. M-am apropiat la un moment dat ca să îi șoptesc ceva la ureche. Bogă nu a mai apucat însă să îmi răspundă. A rămas cu gura căscată și apoi a căzut cu capul pe umărul meu. Avea simptomele gripei.

De data asta eram singură, nimeni altcineva nu mai era în sală alături de noi. Am încercat inițial să îi acord primul ajutor lui Bogă, dar nu am reușit nimic. Apoi, luând exemplul lui Nichita, am vrut să îi contactez pe părinții lui Bogă, dar din cauză că mi-a fost frică să nu intru în vreun conflict cu aceștia din cauză că îi foloseam telefonul lui Bogă, am renunțat la idee. Mi-am plecat privirea către Bogă, care zăcea acum leșinat pe podeaua sălii de sport cu capul înspre mine. Părea a fi în comă, nu mai auzea, nu mai vedea și nu mai simțea nimic. Febra îi creștea cu fiecare minut care trecea și ajunsese deja la 39°.

Am plecat după ajutoare, târându-l pe Bogă după mine. Țipetele mele disperate, ecouri pe culoarele pustii ale facultății, au atras atenția Oanei și a Georgianei. Oana a fost prima care s-a oferit să mă ajute.

Am ajuns astfel într-un salon de spital, după ploaie, la asfințit. Oana îi ceruse într-adevăr ajutorul unei infirmiere bătrâne care părea a fi de fapt una dintre bucătăresele de la facultate, însă răspunsul primit nu a fost unul favorabil. "Nu, domnișoară, nu putem să facem nimic, că tu ți-ai luat avertisment de la bun început," a spus bătrâna. Deși ambulanța fusese chemată, ajutorul întârzia să apară.

Am înțeles astfel două lucruri. În primul rând, una dintre bucătăresele noastre lucra la spital, sau avea rude care lucrau la spital. În al doilea rând, dacă un student vizat de "avertismentul" bucătăreselor se îmbolnăvea și solicita ajutor pentru sine sau pentru un alt bolnav, solicitarea îi era ignorată. Pe bună dreptate, Oana s-a înfuriat pe bucătărese.

A încercat și Georgiana să ajute, dat fiind faptul că trecuse recent prin aceeași experiență. Totuși, nimic nu s-a schimbat. Odată cu lăsarea serii, l-am adus pe Bogă la mine acasă. L-am lăsat să zacă pe parchet în mijlocul sufrageriei (ceva complet normal 😅) și am mers la bucătărie să îi cer ajutorul mamei. Am găsit-o pe mama vorbind cu cineva la telefon despre probleme de matematică. A fost un chin să îi captez atenția, așa că m-am văzut nevoită să ridic tonul și să îi spun că mă confruntam cu "o problemă de viață și de moarte."

Când în sfârșit mama a încheiat apelul și s-a oferit să mă asculte, i-am povestit pe nerăsuflate ce pățise Bogă. Nu a fost nevoie de prea multe eforturi din partea mamei. Problema a fost curând rezolvată cu doar câteva "leacuri băbești".

S-a schimbat încă o dată cadrul - și nu oricum, ci asemenea unui serial Disney, cu explozii de sclipici roz. Am ajuns astfel pe treptele de la facultate, unde câteva colege erau așezate pe perne roz bombon din puf și se uitau la videoclipuri cu alte lucruri roz din puf. Una dintre fete primise tag pe Facebook în comentariile de la un videoclip cu o manichiură roz cu accente de ciclam și sclipici. Am rămas șocată când am văzut că și Bogă se afla printre miile de persoane care apreciaseră clipul.

"Ăsta nu e pufos," a spus o altă fată care semăna cu Ana Cristache, o fostă colegă din liceu, cu referire la clip. "Nu asta voiam să văd," a mai spus ea. Totuși, la insistențele celorlalte fete, Ana s-a mai uitat de câteva ori la același clip și a ajuns într-un final la concluzia că era "șmecher". Visul s-a încheiat brusc.

 

Cuprinsul visului

Personaje (reale): Georgiana, Camelia (prietene de la facultate), Claudia (fostă colegă din școala generală), Oana (prietenă foarte apropiată), Nichita (coleg de facultate), Silviu (fost coleg din liceu) - menționat, Marian (fost coleg din școala generală) - menționat, Bogă (coleg de la secția de chineză), doamna Raianu (profesoară de la secția de japoneză) - menționată , mama, Ana (fosta colegă din liceu)