18-24: Masca

Se făcea că masca nu mai era obligatorie nicăieri. Mama, care trebuia să plece la serviciu (cel mai probabil) m-a dus în stația troleibuzului, unde am zăbovit câteva minute împreună, așteptând să vină ceva care m-ar fi adus la școală. Când m-am urcat în troleibuz, trei sferturi dintre oameni nu aveau măști. Deși eu îmi purtam ca de obicei masca, nu am putut să nu mă simt crispată la vederea atâtor oameni care stăteau cu nonșalanță fără ea într-un spațiu atât de îngust. 

Am ajuns într-un târziu la școală, dar probabil că nu era nici liceul și nici facultatea la care am fost. La școală am dat peste un grup de mentori spirituali, dintre care mi-a atras atenția în mod special un băiat. Îmi plăcea vocea lui. Cu ajutorul mentorilor am explorat cărți de beletristică (cum ar fi Hamlet de Shakespeare), am vorbit despre cristale, flăcări gemene, dragoni și alte lucruri interesante. Am citit cărțile de beletristică cu alți ochi și am învățat cum să medităm asupra lor, să ne întâlnim cu personajele principale, să le ascultăm, să le înțelegem, să le ajutăm.

După o schimbare de cadru, m-am pomenit într-o intersecție largă, în stația de autobuz. Soarele strălucea cu putere. Undeva în depărtare am zărit-o pe Ioana Galan, o colegă din liceu. Ne-am băgat în seamă și am început să vorbim despre toate câte se întâmplaseră în viețile noastre în ultimii ani. Vorbeam de parcă fusesem cele mai bune prietene. Ioana a remarcat faptul că mă schimbasem în bine. Acum aveam o mulțime de povești de spus și nu mai păream să fug din calea conversațiilor cu oameni complet diferiți de mine. I-am povestit și despre facultate, timp în care am adăugat-o și pe facebook, ca să putem vorbi mai mult. Nu am putut să ne finalizăm conversația, fiind întrerupte de sosirea în stație a două autobuze. Ioana m-a întrebat dacă vreunul dintre autobuze mă ducea unde aveam nevoie. Pentru ea ambele erau bune. Auzind că niciun autobuz nu era pentru mine, s-a urcat dezamăgită în primul dintre ele. Ne-am luat la revedere. La venirea primului autobuz care mă ducea cât de cât aproape de casă, am avut senzația că o văd pe Ioana făcându-mi cu mâna de undeva din față, dintr-un alt mijloc de transport. În autobuz am realizat oroarea - nu aveam mască și nu puteam să găsesc una nicăieri. Norocul meu că m-am întâlnit cu Ema, o altă fostă colegă din liceu. Am salutat-o și, după o conversație scurtă, am întrebat dacă nu cumva avea la ea o mască în plus. Ema nu a așteptat prea mult și mi-a dat una dintre ultimele ei măști de rezervă. Am despachetat-o și mi-am pus-o pe față, dar era atât de subțire și de largă încât parcă nici nu o aveam. 

M-am așezat pe scaun în spatele Emei și, numai bine, a urcat un controlor și s-a oprit chiar în dreptul nostru, cerându-ne cardurile de transport. Am trecut printr-un moment scurt de panică fiindcă am crezut că îmi cerea certificatul verde, nu cadrul de transport. Mă pregăteam să fiu dată jos cu japca din autobuz și dusă la secția de poliție. Evident că nu s-a întâmplat, ba chiar am râs cu controlorul pe tema certificatului verde înainte ca acesta să coboare din autobuz.

M-am ridicat de pe scaunul din spatele Emei și am mers pe primele scaune din față. Mi-a căzut masca chiar înainte să mă așez, așa că am început din nou să caut în ghiozdan (deși ce aveam nu poate fi numit chiar ghiozdan, mai mult o geantă de mici dimensiuni). Am găsit pe lângă compartimentul în care erau de obicei măștile un alt compartiment, cu mult mai mare și mai încăpător. În respectivul compartiment am găsit un pieptene, un foehn și câteva caiete studențești, la care se pot adăuga alte câteva obiecte care am considerat că i-ar fi plăcut mentorului spiritual pe care abia îl cunoscusem. În finalul visului am realizat că îi puteam simți prezența chiar lângă mine. Fusese cu mine încă de la terminarea cursurilor, chiar dacă nu îl puteam vedea sau auzi. Avea o energie caldă, iar căldura poate fi descrisă asemenea unei îmbrățișări.

 

Cuprinsul visului 

Personaje (reale): mama, Ioana Galan și Ema (colege din liceu)