Se făcea că eram în Re:Zero, mai exact în arcul 5. În arcul cu pricina eram incluse ca personaje și eu și mama. Acțiunea a început normal, cu Subaru, Emilia și restul care ajunseseră la niște băi termale. Puck era și el prezent.
Eu nu prea cunoșteam drumurile prin locațiile noului arc, tot ce am putut înțelege inițial a fost că se mergea mult cu trenul. A venit un tren ciudat cu fel și fel de numere pe el si ne-am urcat într-un vagon. Am scos din buzunar o hartă pe spatele căreia scria ce ar trebui să se întâmple în arcul 5.
Am mers până la prima destinație din arcul 5 și ne-am
împrietenit cu niște studenți care luau respectivul tren în fiecare zi a vieții
ca să meargă la școală. Am ajuns la un râu, am făcut ce trebuia făcut cu el și
am dat să plecăm înapoi de unde am venit.
Nu mi-am dat seama până mai târziu că trenul avea vagoane cu
numerele arcurilor pe ele. Am urcat după prima figură cunoscută, dar personajul m-a împins jos din tren chiar în momentul în care am văzut că mama îmi făcea cu
mâna din alt vagon și striga după mine. Am mers în siguranță înapoi o stație;
atât făcusem și prima dată, când mersesem la râu. O stație. După, am coborât
liniștită din tren și am rămas uluită de faptul că nu recunoșteam nimic prin
zonă, și nici harta nu mă ajuta.
Am stat în stație cam jumătate de oră, după care a venit un alt tren. Am realizat și eu în sfârșit că numerele de pe vagoane erau numerele de la arc-urile din Re:Zero și le-am corelat cu cifrele de pe hartă. M-am urcat într-un vagon cu numărul 5 pe el și am plecat spre locul în care trebuia să ne adunăm toți după misiunea de la lac. Acolo mă așteptau mama, Subaru, Emilia și restul. Problema este că în tren fiind, am devenit Subaru, ceea ce însemna că eram un element cheie pentru balansul poveștii. În lipsa mea, Puck o luase razna "de foame". Se transformase într-o bestie enormă (de genul iepurilor canibali) și îi mâncase pe toți râzând obsesiv.
Am luat-o de la capăt cu acțiunea și a trebuit să mergem din nou la lac, și să ne întoarcem pe același drum. I-am văzut din nou pe studenți; unul dintre ei avea voce foarte frumoasă.
De data asta am mers cu trenul până
unde trebuia și am ajuns întregi la a doua destinație din arcul 5. Aici, treaba
mea era să am grijă de niște pui de pisică în timp ce în casă se desfășura un adevărat șantier.
Pisicile, și într-un târziu și niște câini, erau închiși fiecare în cuștile lor
și trebuia să îi țin acolo până la ora mesei. Ocazional, mă mai jucam cu ei.
Până la sfârșitul șederii noastre în respectiva casă, făcusem rost de încă vreo
2 pisici pe lângă cele 4 deja existente la sosire, încă vreo 4 câini și 3 iepurași.
Una dintre pisici mă adora în mod special și mereu voia să se elibereze din
cușcă și să se joace cu mine.
I-am auzit vorbind pe muncitorii care se ocupau de șantierul din casă. Am realizat
într-un târziu că era și Cătălin, un elev de-al mamei printre ei. El era șeful de
șantier. Nu am înțeles exact scopul acelui șantier în mijlocul casei, și
înainte să pot să-mi clarific nelămurirea, s-a schimbat cadrul. Probabil am
murit de la prea mult zgomot.
După schimbarea de cadru m-am pomenit vorbind la telefon cu Jaklin în drum spre Mc Donald's. Aparent, ea mă aștepta la Mc după o perioadă în
care nu ne mai vazusem. Venise pentru lista de produse noi, niște biscuiți cu un topping care era ediție limitată, scufundați în frișcă și alte posibile adaosuri. Printre produsele noi de la Mc se numărau și niște biscuiți
în cremă de caramel, în cremă de căpșuni, etc. Meniul era mult mai variat, dar
nu-mi mai aduc aminte exact detaliile.
Am ajuns la Mc și, așezându-mă la coadă, i-am povestit mândră lui Jaklin prin ce trecusem până atunci. I-am povestit cum mă descurcasem cu transportul într-un loc complet nou, adăugând plină de exaltare că aveam nevoie doar "să rămân puțin singură" (cu alte cuvinte, să mă pierd de grup) ca să gândesc la rece. Jaklin m-a felicitat, dar a și râs uitându-se la cât de fericită eram.
La un moment dat a plecat și m-a
lăsat singură la coadă. În preajma cozii erau niște scaune, așezate în așa fel
încât să respecte distanțarea socială pe timp de pandemie. M-am așezat frumos
pe unul din scaune și am asteptat să-mi vină rândul să-mi iau comanda. Îmi
comandasem biscuiții cu frișcă și ciocolată (și nu, nu erau Mc Flurry).
Cât mă relaxam și eu ca omul după prea mult mers pe jos, au apărut niște bădărani și mi-au tras efectiv scaunul de sub mine. Au rearanjat scaunele la masa de lângă coadă, astfel încât să nu mai respecte regulile de distanțare. S-au așezat apoi să bea bere și să vorbească despre fotbal pe ritmuri de Florin Salam. M-am gândit să sun la Oana, măcar să-mi treacă timpul mai ușor dacă tot așteptam în picioare la coadă. M-am uitat în față și m-am pomenit cu studentul pe care îl cunoscusem în tren ceva mai devreme. Lucra și el la Mc. Am fost mai mult decât fericită să îl văd. Mi-a povestit cu o față scârbită despre cât de des veneau bădăranii care-mi luaseră locul să-i pângărească liniștea.
Visul s-a încheiat cu ending-ul de la Re:Zero din sezonul actual.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, Cătălin (elev de-al mamei), Jaklin
(prietenă foarte apropiată), Oana (prietenă foarte apropiată) - menționată
Anime: Re:Zero Kara Hajimeru Isekai Seikatsu
Personaje anime: Natsuki Subaru, Emilia, Puck
Comentarii
Trimiteți un comentariu