Într-un cadru fugitiv la începutul visului mă găseam cu mama undeva în centru la cumpărături. Voiam să cumpărăm hârtie igienică sau ceva. Ne-am sfătuit minute bune în privința hârtiei și am luat în sfârșit una care deși nu era ca a noastră de acasă, ne aducea aminte de ea. A venit la un moment dat și o doamnă bătrână să ne întrebe unde era nu știu ce stație. Mama i-a zis, eu eram pierdută în spațiu.
S-a schimbat cadrul. Eram la școală și eram la ora de japoneză. Unii dintre noi cică nu aveau note și pentru notă trebuia să traducem un fragment din domeniul dreptului la care mă uitasem în urmă cu câteva minute când primisem foile și nu îmi plăcuse deloc. Eu stăteam undeva în banca din spate cu Antonia și încă un tip pe care îl știu din generală, Marian. În timp ce mă ascundeam acolo, că doamne ferește să fac contact vizual cu profa, aud că mă număram printre cei fără notă. Am făcut crize pe interior. Ne-a lăsat profa în pauză, timp în care eu am reușit să traduc pe caiet... 2 propoziții din 7 sau 8, câte erau. Antonia plecase, că ea avea notă și mai rămăseseră doar câțiva nefericiți. Mi se pare că una dintre propozițiile alea descria cum proceda bona ca să aibă grijă de un copil sau ceva, deși repet, așa-zisul articol trebuia să fie de drept.
Reintrând în clasă, profa observă că mă mutasem disciplinar la mesele de pe rândul de la perete. Clasa era așezată dubios dacă stau să mă gândesc. Și începând odiseea, trece profa ca prin brânză peste singurii 3 studenți care trebuiau să răspundă înaintea mea. Încep să răspund după ce îmi cer scuze că s-ar fi putut să nu fie bună traducerea, mă pomenesc cu profa că mă întrerupe din 5 în 5 întrebând: "Semnele unde sunt?" până când, la un moment dat mi-a luat caietul și mi l-a înroșit de ziceai că nu-i adevărat, repetând ostentativ aceeași întrebare "semnele unde sunt?"
În cazul în care se întreabă lumea, respectivele semne erau niște amărâte de particule încercuite și niște linii trase pe ici pe colo, ca să te ajute să traduci mai ușor, ca să știi de unde să iei propoziția când o traduci. Nu practicasem chestia de când mă știam în facultate, așa că îmi era greu să încep în anul 3. Nu înțelegeam de ce era NEAPĂRATĂ nevoie să încercuiesc niște particule amărâte, când oricum îi făceam traducerile, scris sau oral.
Când am ieșit cu colegii de la curs se făcuse vreo 7 jumate și dădea semne că vrea să se întunece iar eu, având grijă să nu mă audă d-na Raianu sau cineva care o cunoștea, am început să mă revolt în plină stradă că mă calcă pe nervi profa. Nu am fost singura, aparent au mai fost vreo 3 care gândeau la fel ca mine, printre care și Arina, o colegă care era și la medicină.
După ceva timp, se sparge gașca și fiecare de duce pe drumul lui. Eu rămân cu Marian și ne trezim brusc într-o aglomerație monstru din care încep la un moment dat să se audă fluierături. Ne uităm ce ne uităm în jur și vedem niște cocalari că stăteau la țigară pe niște trepte și rânjeau la noi. Unu' dintre ei chiar s-a luat la un moment dat după noi și a trebuit să împingem oameni ca să scăpăm. Nu aveam idee ce era bulucul ăla, dar a fost destul de greu să prindem fiecare câte un mijloc de transport. Eu m-am urcat în primul tramvai, zicând 'asta e, dacă nu e bun, o sun pe mama să vină după mine'. Lui Marian i-am dat un card stb sau ceva și l-am îndrumat să ia tramvaiul din spatele celui în care eram eu. Bine că s-a găsit o tipă să îi spună că nu era bun și l-a trimis la autobuz. Îmi imaginez brusc toate dățile în care am fost cu tramvaiul și am senzația că se repetă niște cadre. Visul se încheie brusc când mă uitam la cum apunea soarele, deși în tramvai era deja beznă și încă nu erau luminile aprinse, nici măcar afișajul stațiilor nu funcționa.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, d-na Raianu (profesoară de japoneză), Antonia, Arina (colege de facultate), Marian (coleg din generală)
S-a schimbat cadrul. Eram la școală și eram la ora de japoneză. Unii dintre noi cică nu aveau note și pentru notă trebuia să traducem un fragment din domeniul dreptului la care mă uitasem în urmă cu câteva minute când primisem foile și nu îmi plăcuse deloc. Eu stăteam undeva în banca din spate cu Antonia și încă un tip pe care îl știu din generală, Marian. În timp ce mă ascundeam acolo, că doamne ferește să fac contact vizual cu profa, aud că mă număram printre cei fără notă. Am făcut crize pe interior. Ne-a lăsat profa în pauză, timp în care eu am reușit să traduc pe caiet... 2 propoziții din 7 sau 8, câte erau. Antonia plecase, că ea avea notă și mai rămăseseră doar câțiva nefericiți. Mi se pare că una dintre propozițiile alea descria cum proceda bona ca să aibă grijă de un copil sau ceva, deși repet, așa-zisul articol trebuia să fie de drept.
Reintrând în clasă, profa observă că mă mutasem disciplinar la mesele de pe rândul de la perete. Clasa era așezată dubios dacă stau să mă gândesc. Și începând odiseea, trece profa ca prin brânză peste singurii 3 studenți care trebuiau să răspundă înaintea mea. Încep să răspund după ce îmi cer scuze că s-ar fi putut să nu fie bună traducerea, mă pomenesc cu profa că mă întrerupe din 5 în 5 întrebând: "Semnele unde sunt?" până când, la un moment dat mi-a luat caietul și mi l-a înroșit de ziceai că nu-i adevărat, repetând ostentativ aceeași întrebare "semnele unde sunt?"
În cazul în care se întreabă lumea, respectivele semne erau niște amărâte de particule încercuite și niște linii trase pe ici pe colo, ca să te ajute să traduci mai ușor, ca să știi de unde să iei propoziția când o traduci. Nu practicasem chestia de când mă știam în facultate, așa că îmi era greu să încep în anul 3. Nu înțelegeam de ce era NEAPĂRATĂ nevoie să încercuiesc niște particule amărâte, când oricum îi făceam traducerile, scris sau oral.
Când am ieșit cu colegii de la curs se făcuse vreo 7 jumate și dădea semne că vrea să se întunece iar eu, având grijă să nu mă audă d-na Raianu sau cineva care o cunoștea, am început să mă revolt în plină stradă că mă calcă pe nervi profa. Nu am fost singura, aparent au mai fost vreo 3 care gândeau la fel ca mine, printre care și Arina, o colegă care era și la medicină.
După ceva timp, se sparge gașca și fiecare de duce pe drumul lui. Eu rămân cu Marian și ne trezim brusc într-o aglomerație monstru din care încep la un moment dat să se audă fluierături. Ne uităm ce ne uităm în jur și vedem niște cocalari că stăteau la țigară pe niște trepte și rânjeau la noi. Unu' dintre ei chiar s-a luat la un moment dat după noi și a trebuit să împingem oameni ca să scăpăm. Nu aveam idee ce era bulucul ăla, dar a fost destul de greu să prindem fiecare câte un mijloc de transport. Eu m-am urcat în primul tramvai, zicând 'asta e, dacă nu e bun, o sun pe mama să vină după mine'. Lui Marian i-am dat un card stb sau ceva și l-am îndrumat să ia tramvaiul din spatele celui în care eram eu. Bine că s-a găsit o tipă să îi spună că nu era bun și l-a trimis la autobuz. Îmi imaginez brusc toate dățile în care am fost cu tramvaiul și am senzația că se repetă niște cadre. Visul se încheie brusc când mă uitam la cum apunea soarele, deși în tramvai era deja beznă și încă nu erau luminile aprinse, nici măcar afișajul stațiilor nu funcționa.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): mama, d-na Raianu (profesoară de japoneză), Antonia, Arina (colege de facultate), Marian (coleg din generală)
Comentarii
Trimiteți un comentariu