Se făcea că eram cazată alături de alți colegi și de profesoarele de la japoneză într-o cameră de cămin cu vreo 25 de paturi, mare cât toate zilele. Într-o bună zi, văzându-mă singură în cameră, am găsit telefonul doamnei Focșeneanu, pe care m-am uitat de curiozitate la playlist-urile de pe Spotify, la un joc otome la care rămăsese la capitolul 2 și la o aplicație cu comics-uri chinezești. Pe Spotify nu am apucat să văd prea multe, am schimbat doar o dată melodia, dar judecând după faptul că nu mai folosise aplicația în ultimele 6 săptămâni, probabil că nu și-ar fi dat seama. La jocul otome, în schimb, m-a cam luat valul și am citit un capitol întreg, doar ca să simt puțină nostalgie.
Apoi, am lăsat telefonul jos și mi-am îndreptat atenția
către o sticluță de parfum - parfumul doamnei Raianu. Nu știu ce mi-a venit,
dar am folosit nici mai mult nici mai puțin decât două pufuri din el. Trecând
prin cameră înainte de cursuri, profesoara a simțit în mod evident mirosul
propriului parfum împrăștiat în încăpere, astfel că la curs a întrebat care
dintre noi îi folosise parfumul. Cum era de așteptat, nimeni nu a ridicat mâna.
Numai eu aruncam în stânga și în dreapta priviri de om care se simțea cu musca
pe căciulă. Nu m-a observat.
După ziua de vineri în care avusesem oră cu doamna Raianu a
venit desigur weekend-ul, timp în care faptul că nimeni nu ridicase mâna să-și
recunoască fapta atunci când fusesem întrebați la grămadă i-a alimentat
furia.
S-a schimbat cadrul și am ajuns la o altă oră cu aceeași
profesoară. După acesta aveam să ne întâlnim și cu doamna Focșeneanu.
Profesoara a mai pus o dată aceeași întrebare - cine i-a folosit parfumul? Din
privirile pe care le aruncam, unii colegi și-au dat seama că eu fusesem, chiar
dacă nu au spus nimic în timpul orei. Tăcerea de mormânt din clasă aproape că
m-a făcut să ridic în sfârșit mâna și să îmi cer scuze. Dar nu am făcut-o nici
atunci; am preferat să merg la profesoară în pauză și să îi explic cele
întâmplate.
Spre surprinderea mea, în pauză, profesoara s-a uitat la
mine cu o tonă de dispreț în privire. Nici nu a mai vrut să audă. Mi-a spus că
avusese un presentiment că eu fusesem de vină, apoi m-a întrebat de ce nu
venisem la ea încă de vineri? Acum nu o mai interesa nimic din ceea ce aveam de
spus. Deși am încercat să îmi cer scuze, profesoara a vorbit peste mine și mi-a
tăiat cuvintele. În ochii ei eram o mincinoasă notorie, un om de nimic care se
complace în minciună fiindcă nu venisem să îi spun încă de vineri despre ceea
ce făcusem. Mi-a spus că avea de gând să alerteze toți profesorii cu privire la
fapta mea, ca să poată să își verifice gențile, telefoanele, dar și alte
obiecte personale pe care le-aș fi putut atinge sau fura. Doamna Raianu a mai
adăugat și că știa sigur că nu putea fi singura victimă.
M-am îndepărtat de profesoară cu inima cât un purice,
pregătită de militărie la următorul curs, fiindcă știam prea bine ce făcusem cu
telefonul doamnei Focșeneanu. Ceea ce m-a deranjat și mai mult au fost
privirile colegilor (care nu păreau a fi cei din facultate), de asemenea pline
de dispreț. "De ce nu i-ai spus din prima?" "Hai mă, Octavia, că
ai fost proastă și nesimțită pe deasupra!" au fost câteva dintre replicile
pe care mi le-au aruncat în șoaptă când am trecut pe lângă băncile lor. Visul
s-a încheiat la scurt timp după aceea.
Cuprinsul visului
Personaje (reale): d-na Focșeneanu - menționată, d-na Raianu
(profesoare de la secția de japoneză)
Comentarii
Trimiteți un comentariu