Vise Trandafirii

Se făcea că se apropia cu pași repezi ziua Lisei, lidera Cat Couture de pe Cocoppa. Astfel, Chie a decis să organizeze împreună cu tot clubul nostru (care nu e legat în  niciun fel de Clique Couture sau de alternativele lui) o petrecere surpriză pentru Lisa - numai că în vis nu o chema Lisa, ci Sakura. După toate formalitățile, Chie și-a schimbat statusul și a adăugat o întrebare adresată indirect lui Willow, pentru că aparent, de ea depindeau toate schimbările din cluburi. "Can we borrow Sakura of CC for a day?" era întrebarea, alături de rugămintea ca mesajul să ajungă la urechile lui Willow. S-a schimbat cadrul. Reîncepuse L'ereditá, iar în sezonul actual edițiile erau separate pe categorii de vârstă și dificultate, astfel încât ajungeam să avem câte 5 emisiuni pe zi. Revenise și Alessio, pe care îl vedeam începând cu ora 5 și jumătate dimineața, în aproape toate edițiile de pe parcursul unei zile. Scopul sezonului era să ajungi ca și concurent până la ultima ediție...

Se făcea că într-o zi găsisem în balcon o piatră uriașă. Stătea sprijinită de perete. Odată atinsă, piatra trăgea pe oricine din imediata apropiere în interiorul ei, unde se găsea un întreg oraș, sălaș al unei civilizații antice. Majoritatea oamenilor din respectivul oraș erau vrăjitori iscusiți, sau versați în practicile spirituale. Au trecut zile, poate chiar săptămâni în care îmi făcusem un obicei din a vizita orașul antic de vrăjitori. Îmi creasem chiar câteva legături strânse cu locuitorii lui, ceea ce m-a făcut să-mi fie greu să mai acord suficientă atenție lumii reale și sarcinilor pe care le aveam de îndeplinit în aceasta. Până când, într-o zi m-am trezit cu un mesaj de la Willow, care mă întreba dacă nu cumva voiam să joc SW-ul ăsta cu Clique Couture, dacă tot aveau un loc rezervat pentru mine. I-am povestit despre piatră și despre ceea ce mi se întâmplase după contactul cu ea, iar cu fiecare zi din SW Willow a părut tot mai înverșunată să mă țină departe de piatră (prin... ...

Se făcea că eram la facultate, la subsol, în amfiteatrul Emerson cu Antonia și Gabi. Nu mai era nimeni în sală în afară de noi. Cred că așteptam să înceapă seminarul de LEC. Băncile fuseseră rearanjate în așa fel încât să înconjoare întreaga suprafață a sălii. În centru mai erau undeva la 3-5 bănci cu scaune. Antonia, proaspăt revenită din Japonia, mi-a spus că găsise la un preț acceptabil niște cursuri (meditații?) la franceză și italiană. Mergea deja de câteva săptămâni și era curioasă să vadă dacă aș fi interesată. Bineînțeles că am spus da, iar în ziua următoare ne-am înființat amândouă la locația în care se desfășurau cursurile. Am observat cu stupoare că profesoara coordonatoare era nimeni alta decât Daniela, manichiurista Oanei. M-a recunoscut imediat și mi-a făcut un tur al spațiului ciudat de îngust în care își desfășura activitatea. Imediat cum intram în clădire, dădeam într-un bufet (+ cafenea) care semăna într-un fel cu sala de așteptare a unui studio de machiaj la care a...

Se făcea că eram în camera mea, stând la o masă cu fața spre geam. Nu știu dacă era înnorat, sau dacă doar era foarte devreme, dar era destul de întuneric. Îl aveam lângă mine pe Gabi, care desena ceva cu tableta în SAI. Dar masa nu era una obișnuită; consta din două mașini de spălat lipite una de cealaltă, care huruiau de zor în timp ce laptopul stătea pe ele. Mă uitam cu ochii cât cepele la fiecare linie nouă care apărea pe desen - Gabi chiar avea talent. Desena un Naruto. La un moment dat, când a ajuns la ochi și i-a colorat cu veșnicul albastru, s-a întors către mine și m-a întrebat care consideram că erau reprezentările generale ale comunității LGBTQ+ și / sau cum puteau fi reprezentați mai bine membrii comunității în artă și în fotografii - avusese ideea să facă desenul cu Naruto puțin mai reprezentativ pentru comunitate. Având în minte multele fic-uri D Gray Man pe care le citisem de-a lungul anilor, i-am răspuns lui Gabi că fardul de pleoape și eyelinerele, sau mai bine spus fa...

Se făcea că era ziua nașei și o sunasem. Pentru că i-am auzit vocea lui Matei pe parcursul apelului, atât eu cât și mama am ținut morțiș să-i readucem aminte de un moment din 2017, de când eram la mare. Anume, acela pe care l-a repetat în fiecare zi a săptămânii - "Hai la plajăă, când mergem la plajăă? Hai la plajă, vreau la plajă, când mergem la plajă??" Matei s-a simțit oarecum stânjenit, dar a pretins că râde. După încheierea apelului cu nașa, s-a schimbat cadrul. Am ajuns astfel chiar la o petrecere de ziua nașei, la restaurant. Dar parcă era petrecere de nuntă, nu alta. La un televizor proptit undeva sus, pe un perete, am văzut o reclamă cu doi angajați ai localului - Laurențiu și Răzvan, verii mei. Am observat că numele lor de familie difereau, deși erau frați, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că poate, în sfârșit, vărul meu și-o fi găsit pe cineva. Din spate, mama mi-a spart norișorul de vise cu replica ei: "N-are mă pe nimeni, tu nu te uiți la el?"  Într-...

Se făcea că eram acasă și începusem să mă joc Free Fire. Cumva Free Fire a fost asimilat cu Demon Slayer, un anime la care tot încerc să mă uit. Îmi făcusem deja vreo 5 sau 6 OC-uri în Demon Slayer și rămăsese să fac și câteva carduri cu informații despre ele. Pentru așa numitele carduri cu informații am ales să folosesc stickere mai vechi cu fructe, ca să le fac să arate estetic. Trebuia să acopăr întâi cu stickere schița design-ului personajului de pe card (care card era o foaie A4) și apoi să mai împrăștii câteva stickere pe foaie ca să evidențiez categoriile importante. Singurul detaliu care a necesitat mai mult timp de gândire a fost locul de proveniență pentru fiecare OC.  În timp ce lipeam stickerele unele după celelalte încercând să acopăr întregul design, am realizat că acestea nu se mai lipeau de foaie, sau se lipeau, dar nu rămâneau lipite multă vreme. Mai mult, pentru că probabil au simțit că undeva în lume era creată o "armată" de luptă contra demonilor, mai mu...

Eram la o școală de arte - de la muzică la desen, la dansuri, la scenete de teatru - le acoperea pe toate și mai mult. Aveam de asemenea cursuri de istorie combinate cu fotografie contemporană. Pe interior, școala arăta ca ruptă dintr-un film Disney și avea tapet roz bombon și covoare roșii. În timpul unuia dintre cursuri am dat o petrecere. De vreme ce toată lumea se distra iar sala era cuprinsă de o gălăgie majoră, am sunat-o pe Kristine - apel video. Ziua ei fusese recent, așa că am rugat-o să îmi dea toate detaliile cu putință în ceea ce privește petrecerea pe care o avusese. După ce mi-a povestit despre petrecere, mi-a menționat printre altele că fusese desemnată profesoară de educație fizică în cadrul facultății de care aparținea. Uitându-mă mai bine la ea, am observat că era îmbrăcată din cap până în picioare în roz - era, chipurile, echipamentul ei pentru orele de sport. Urma să intre la un curs în câteva minute.   Din vorbă în vorbă, am început să aud din ce în ce...