20-34: "Păi și florile?"

Se făcea că sesiunea de examene era pe terminate. Eram în primul an de master și nu părea că aș fi la FLLS. Am ieșit din sala de examen alături de colegele mele, dintre care am remarcat-o pe Georgiana. Culoarul era complet gol, cu excepția dulapurilor din care fiecare dintre noi și-a luat rucsacul și / sau echipamentul de sport. Fiind ultima sesiune din anul universitar, știam că mulți dintre noi nu se vor mai întoarce la facultate până după vacanța de vară, astfel că am luat toate cele necesare. 

Am mers apoi cu fetele la bancomatul BCR de la Romană, pentru că mama mă rugase să scot de pe card banii de bursă. În afară de bani, bancomatul mi-a dat și bucățele de hârtie rupte în formă de pătrate. Ele erau puse între bancnote pe post de "separatoare". Bancomatul nu mi-a dat toți banii, din suma de 2000 de lei solicitată am reușit să retrag abia 1000. M-am consolat la gândul că aveam să mă opresc oricum în zilele următoare la un bancomat din apropierea casei, ca să scot de acolo restul de bani.

Când am ajuns acasă, mama m-a întrebat în mod evident de bani. I-am spus că nu reușisem să îi scot pe toți și m-a înțeles. Apoi s-a uitat la mine din cap până în picioare, zicând: "Păi și florile?" 

"Nu le-am luat," i-am răspuns. Îmi luase un buchet de flori foarte frumos, cu flori albe și galbene în cinstea încheierii cu succes a primului an de master. Dar... le uitasem în dulapul din spatele clasei în care avusesem examen, sală care semăna suspicios de mult cu una de școală generală.

"Bine, lasă că le iei mâine," mi-a spus mama. Am dat din cap în semn de confirmare. Oricum trebuia să mai merg o dată la facultate și să merg să scot și banii.

După o schimbare de cadru, m-am pomenit afară, venind cu troleibuzul de la facultate. Singura problemă e că afară era beznă și era în jur de 3 dimineața. Am coborât din troleibuz la bancomatul de peste stradă, pentru că trecusem deja de cel de la care îmi scoteam de obicei banii. Am introdus PIN-ul, am solicitat suma - din nou 2000 de lei, deși teoretic scosesem deja 1000 cu o zi înainte. Cât timp am așteptat ca bancomatul să îmi dea banii și cardul înapoi, am observat că nu eram singură. Mai era cineva în spatele meu, la o oarecare distanță. I-am aruncat câteva priviri fugitive și m-am cutremurat. Nu puteam să îi văd ochii, dar simțeam că eram în pericol. 

Pe când am reușit în sfârșit să smucesc banii din bancomat, persoana din spatele meu - mai mult zombi decât om normal - se apropiase deja de mine cu vreo 5 pași. Existau două posibilități: prima era să fiu jefuită, iar a doua - pentru cazul în care chiar era zombi - să fiu mușcată și să mor. L-am ocolit în grabă pe individ și am rupt-o la fugă pe trecerea de pietoni. Bine că era noapte și nu prea circulau mașinile (deși cred că am așteptat totuși să se facă verde). În viața mea nu mai alergasem atât de repede. Simțeam cum îmi cedează picioarele de frică, dar adrenalina mă propulsa înainte. 

Cât fugeam, mă mai uitam din când în când în urmă. Următorul meu - orice ar fi fost el - nu voia să renunțe. 

M-am gândit că dacă încercam să fug până la scara mea mă puneam și mai mult în pericol, așa că m-am oprit la scara bunicii și am sunat la interfon. O dată, de două ori, de trei ori... După a cincea oară m-am uitat iar înspre alee și am văzut că pericolul era din ce în ce mai aproape. Mi-am amintit că aveam o cartelă magnetică în buzunar și am folosit-o ca să intru în bloc.

Nu eram în siguranță dacă rămâneam în scară. Îl credeam în stare să spargă geamul și să apese butonul de deschidere a ușii din interior. Dar, m-am gândit, atâta timp cât nu vedea în ce apartament intru, aveam o șansă să scap. Am alergat pe scări și m-am oprit în fața apartamentului bunicii, pe care l-am deschis cu o cheie de rezervă. 

În mod ciudat, deși închisesem clar interfonul înainte să urc, acesta încă suna în casa bunicii. Am aprins lumina din holul de la intrare, unde m-a întâmpinat obișnuita mochetă maronie. Am băgat ușor capul pe ușa întredeschisă de la sufragerie și am văzut că bunica dormea dusă, în ciuda zgomotului de la interfon. Am închis interfonul în cele din urmă, apoi am rămas nemișcată în pragul ușii de la sufragerie. Nu știam ce să fac. Dacă o trezeam pe bunica nu era bine, că se speria. Dar nici dacă se trezea de una singură și îmi vedea silueta în penumbră nu era mai bine, riscam să îi dau o sperietură soră cu moartea. Când am auzit-o foindu-se, m-am retras în hol, de unde mi-am anunțat prezența, spunându-i cum intrasem în casă și cât aveam de gând să stau.

În următoarele minute am stat la masă cu bunica la lumina holului și i-am povestit cum fusese ultimul examen, cum eu și colegele mele plecasem cam ultimele din facultate, cum mă trimisese mama la bancomat "cu o zi înainte" și nu putusem să scot bani ca lumea, așa că a fost nevoie să fac o vizită și la bancomatul din apropierea casei. Nu cred că am putut să îi spun că fusesem urmărită - pardon, alergată, dar poate că era mai bine să nu știe.

Am plecat mai apoi spre scara mea. Aparent, scăpasem de pericol, dar tot am rămas crispată până când am urcat scările până la primul etaj. M-a întâmpinat mama, care era atât de vioaie încât parcă nici nu era 3 dimineața, mai degrabă 7. Nici nu m-a ascultat când am încercat să îi spun prin ce trecusem în ultima jumătate de oră, m-a întrebat direct: "Banii i-ai scos?"

"Da," am răspuns.

"Mhm. Da' florile le-ai luat?"

Extraordinar. Uitasem din nou florile, probabil aveau să putrezească în dulap până după vacanța de vară. Sau poate găseam vreo portiță să merg să le salvez. 

Dar nici măcar asta nu am mai apucat să îi spun mamei, că am și auzit-o ambalându-se:

"Bine, gata, că și-așa n-ar fi primele pe care le pierzi! Ia uite, Janetule! Te duci îi iei flori, te dai și-n cur și-n cap și ea le pierde, le uită!"

Nu am mai insistat cu absolut nimic, dar în gând îmi spuneam "Măcar am scos banii. Măcar n-am murit, în zei!"

Visul s-a încheiat brusc când mă spălam pe mâini.

 

Cuprinsul visului 

Personaje (reale): Georgiana (prietenă din facultate), mama, bunica