Se făcea că eram ocupată cu licența, dar nu prea reușeam să mai scot pagini. Nu aveam energie sau inspirație să o fac. Eram în 20 ale lunii, ceea ce însemna că trebuia neapărat să trimit un subcapitol nou. Tot stând și gândindu-mă ce și cum să scriu, la un moment dat am simțit că nu mai puteam. Am renunțat, spunându-mi că voi trimite probabil ceva în două zile, chiar dacă voi fi depășit termenul.
S-a schimbat cadrul și am ajuns la facultate. Aveam curs chiar cu profesoara coordonatoare de la licență. Simțeam că intru puțin în
pământ de rușine la fiecare contact vizual. La un moment dat, profesoara a
cerut să ridice mâna toți studenții care lucrau cu ea la licență. Am ridicat și
eu mâna, tremurând. Am ascuns-o după păr. Profa a început să ne numere în timp
ce făcea prezența. Cum a ajuns la mine, a râs pe un ton aproape de batjocură,
zicând "Păi bine, Octavia, știi că ești afară, nu? Ai întârziat, nu mai
avem ce discuta." Am împietrit, simțind un fior rece pe șira spinării. Am
încercat să protestez, să îi spun profesoarei că plănuiam să trimit următorul
subcapitol cât mai curând posibil, dar nimic nu a îmbunat-o. O ținea una și
bună cu "nu mai ai ce discuta cu mine, te rog să-ți cauți alt profesor
pentru licență."
În pauză, m-am ridicat tremurând și plângând din bancă.
Voiam să plec acasă - nu mai aveam motive să mai stau. Dacă licența nu mai era
în plan, anul nu mai avea niciun rost. Ce să fac? La cine să mă duc? E mult
prea târziu pentru orice. "Și-așa era un stres ca la balamuc!" am
încercat să mă consolez, deși simțeam că era imposibil. Nimeni nu mi-a dat
atenție când am ieșit din clasă.
Am ajuns acasă, în fața ușii și am sunat-o pe Oana. Mama era plecată, dar
chiar și așa, nu mă simțeam în stare să intru în casă. Cum a venit Oana, am
mers cu liftul la un alt etaj, unde mai mulți studenți învățau pentru sesiune.
Etajul respectiv arăta mai mult ca intrarea în unitatea de cazare de la Piatra Neamț.
Mi-am scos materialele pentru licență din ghiozdan și am vrut să mă așez și eu
printre oameni, să văd dacă îmi vine vreun pic de inspirație. M-am uitat către
cele 3 locuri libere care mai rămăseseră, fie ele pe scaune, pe canapea sau pe
jos. Toți cei lângă care am vrut să stau m-au privit cu ochi reci și figuri
dezaprobatoare: "Eu îmi aștept colega!" "Scuze, aici nu mai e
loc,..." mi-au zis. M-am uitat către Oana, doar-doar să dau iar în plâns.
După ce am sprijinit puțin pereții și ne-am plimbat cu liftul, s-a eliberat loc
pe canapea. Am putut să îmi așez lucrurile la masă și să pretind măcar că
lucrez pentru ceva care era cu totul incert.
Seara, în timp ce eram în camera mea la birou, a apărut de
nicăieri profesoara de licență. Și de data asta, mi-a repetat că e prea târziu
când am încercat să îi îndrug o altă soluție a problemei și o scuză cât se poate de
sinceră. I-am menționat și că nu puteam să mă concentrez la nimic din ceea ce
făceam, că totul mi se părea o corvoadă, că mă stresa teribil, dar doamna a ținut-o în continuare pe a ei - nu mai aveam dreptul să lucrez la proiectul de licență sub
coordonarea dumneaei.
"ȘI CE SĂ FAC?? UNDE SĂ MĂ DUC??" am izbucnit, cu
vocea răgușită de la plâns. "Am vrut doar o șansă să termin licența asta
cum trebuie!"
Nu știu exact ce s-a întâmplat, nu vedeam bine, nu am văzut
când expresia profesoarei s-a schimbat, dar în final, mi-a dat voie să
continui. Nu îmi venea să cred. Am fost fericită câteva secunde, apoi m-a
cuprins din nou stresul, un alt fel de stres, iar visul a ajuns la final.
(Stres cu facultate, dar și fără facultate, gen ;;^;;)
Cuprinsul visului
Personaje (reale): d-na Gheorghe (profesoara de la licență),
mama - menționată, Oana (prietenă foarte apropiată)
Comentarii
Trimiteți un comentariu